Încă de la început, publicul a fost introdus în atmosfera de basm prin Rondo alla Münchhausen pentru oboi, clarinet, violoncel şi pian de Dan Dediu (lucrarea utilizează material din opera Münchhausen - Stăpânul minciunilor, a aceluiaşi compozitor). Acompaniat de pian şi violoncel, dialogul dintre oboi şi clarinet ilustrează cu mult umor minciunile incredibile ale lunaticului baron Münchhausen.
În continuare, Mihai Murariu a propus o reţetă culinaro-muzicală: aluat - ostinato, mărul - "motivul germinal", pesmetul - diferite moduri de atac şi articulaţie, toate aceste elemente alcătuind apfelStrudel pentru clarinet, violoncel şi pian. Forma de "vârtej" poate rezulta din alcătuirea tripartită, prima secţiune (care implică pocnituri din degete la pianist şi clarinetist) fiind readusă la final într-o formă variată, astfel îmbrăcând "conţinutul": motivul transformat prin diverse procedee de fiecare instrument.
Trecând în universul jocurilor video, celebrul Candy Crush devine subiectul unei piese care urmăreşte evoluţia jucătorului în timp ce parcurge un nivel. În Candy Crush 1852 pentru clarinet, vioară, violoncel şi pian, Sabina Ulubeanu utilizează tipuri de atac şi tehnici (lovirea corzilor pianului, glissando la corzi etc.) în funcţie de momentele în care se găseşte jucătorul (descărcarea jocului, enervarea cauzată de pierderea vieţilor sau cufundarea în joc). Sonorităţile tind mai mult către o sondare a interiorului celui care joacă decât să redea o simplă imagine a desfăşurării jocului. După o acumulare de tensiune, membrii ansamblului au "completat" nivelul prin exclamaţia "Sugar Crash!".
Seara a fost marcată şi de prima audiţie absolută a lucrării Legenda III pentru oboi, clarinet, vioară, violoncel şi pian de Doina Rotaru, conducerea muzicală fiind asigurată de Diana Rotaru. Inspirată de o legendă despre doi fraţi gemeni, Legenda III imprimă de la început o stare de tensiune prin ţesătura realizată de vioară şi violoncel (intervale mici şi succesiuni de glissando). După stingerea conflictului, discursul muzical păstrează o nelinişte, mai interiorizată, dialogurile instrumentiştilor schiţând cu expresivitate remuşcările celui care şi-a ucis fratele.
În Pleasure Beast pentru clarinet, vioară, violoncel şi pian, Vlad Răzvan Baciu realizează o analiză a plăcerii din punct de vedere a instinctului animalic. Debutul piesei prezinta această stare afectivă într-o ipostază latentă, asemenea unei pânde, izbucnind apoi prin atacul pianului, urmat de celelalte instrumente. Atacul se potoleşte şi revine la starea latentă, dar mai interiorizată faţă de cea iniţială. Mai puţin violentă în primă fază, o nouă manifestare a plăcerii (introdusă tot de pian) readuce elemente din primul "atac", sfârşindu-se violent.
Mai departe, "basmul" s-a mutat la graniţa dintre vis şi realitate, versurile poeziei Romance sonámbulo de Federico García Lorca constituind punctul de plecare al lucrării Verde (în varianta pentru clarinet, vioară, violoncel şi pian) de Diana Rotaru. Precedat de "tunetele" pianului, de fluierături şi de morişca acţionată de violoncelist (tot acesta recită şoptit versurile poeziei), discursul muzical al clarinetului poartă o amprentă folclorică românească mistică. Recitarea şoptită a versurilor revine într-o manieră suprapusă datorită participării pianistului, violoncelistului şi clarinetistului, conducând spre o parte caracterizată de energie, desfăşurată într-un tempo rapid. De la un punct, acţiunea se diminuează treptat şi revine la atmosfera iniţială, confirmată de glissando-urile coardelor, de reutilizarea moriştii sau de recitarea versurilor lui Lorca.
Ultima lucrare, Invitaţie la Vals pentru clarinet, vioară, violoncel şi pian de Mihai Măniceanu, a adus zâmbetul pe buzele ascultătorilor prin felul în care tratează materialul Valsului op.64, nr.2 în do diez minor de Frédéric Chopin. Pe parcursul variaţiunilor, valsului îi sunt "amputate" toate elementele care îl definesc (melodie, armonie sau cursivitate metrică), până la simple idei despărţite de pauze îndelungate. Cu toate acestea, dialogurile conţin o doză de romantism contemporan, precum în lamentaţiile descendente ale corzilor sau în intervenţiile clarinetului. Finalul nu mai conţine nici o reminiscenţă a temei, încheindu-se printr-o "ghilotinare", aşa cum explica autorul piesei în program.
Deşi perturbaţi uneori de volumul prea tare al unui eveniment din Parcul Colţea, cei şase muzicienii au impresionat prin forţa expresivă şi tehnica instrumentală, dovedind totală implicare în fiecare din cele şapte lucrări prezentate. Elementele umoristice, culinare, digitale, legendare, bestiale, onirice şi dansante au creionat un "basm sonor" contemporan, însufleţit şi transpus în realitate de către ansamblul SonoMania.