Povestea dureroasă a filmului - care redă modul în care arta teatrală dintr-un mic orăşel din Ungaria dispare sub presiunea unor investitori care doresc să transforme clădirea teatrului într-un hotel cu centre SPA - nu numai că trage un semnal de alarmă cu privire la situaţiile similare, în care arta este nevoită să îngenuncheze în faţa intereselor consumeriste, dar şi ironizează, în acelaşi timp, cauzele şi circumstanţele penibile care au condus la o astfel de situaţie.
Miki, un actor modest, dar cu idei inovatoare, cade în plasa directorului teatrului, care unelteşte să îl folosească pe post de ţap ispăşitor în planul său de vânzare a clădirii teatrului. Însă pasiunea, dăruirea şi încăpăţânarea lui Miki, de a finaliza piesa de teatru pe care o regizează, pe ascuns, de ani de zile, îi zădărniceşte directorului planul, până la un punct.
Chiar dacă finalul nu este unul fericit, există un triumf al iubirii pentru artă şi cultură. Momentele hazlii în care Miki iese din anonimat în faţa colegilor, presărate cu mici conflicte, sau pasiunea ascunsă pe care o nutreşte faţă de frumoasa Fanni, precum şi replicile pline de efervescenţă şi sarcasm pe care actorii şi le aruncă unul celuilalt, pentru a-şi dovedi fiecare în parte superioritatea şi priceperea în arta teatrală, (comparativ cu "intrusul" Miki), construiesc un cadru ilar, în care adicţia pentru arta teatrală împinge personajele din film în tot felul de situaţii contradictorii şi momente culminante care se sfârşesc apoteotic într-o ironizare totală a sorţii.