Acel mare, mare spectacol - şi mă iertaţi, vă rog, pentru entuziasmul de a începe cu vorbe umflate - se numeşte Miss Julie, iar eu am prins ultima lui reprezentaţie din Festivalul Naţional de Teatru (Bucureşti). O altă ocazie să-l vedeţi ar fi, din păcate, doar la el acasă, iar asta înseamnă mai mult o imposibilitate - spectacolul e produs de Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin. Adică Germania, adică 1.700 km.
Vă scriu despre acest spectacol nu ca să vă fac sânge rău, cum se spune, ci ca să ştiţi că teatrul poate fi orice. Adică în mod concret orice, oricum, oricât, oricând. Înainte, însă, să vă explic de ce spun asta, o să precizez că, pe afiş, Miss Julie pare a fi previzibil şi comun. E bazat pe un text de teatru universal, scris de un autor celebru, predat la toate şcolile de teatru din lume - August Strindberg, dramaturg suedez de secol XIX - şi chiar poartă titlul original al textului iniţial. Pare, deci, acel gen de teatru cuminte, care e atât de corect în raport cu textul de bază, încât dacă citeşti piesa şi îţi imaginezi cum ar arăta spectacolul, n-ai greşi prea mult. L-ai ghici, ai avea aşteptări care s-ar putea adeveri.
Dincolo de cuminţenii şi previzibilităţi, Miss Julie anulează aşteptările. Păstrează povestea-sursă, într-o formă esenţializată - relaţia de iubire interzisă între aristocrata Julie şi majordomul ei, Jean, surprinsă cu acuitate, în toate etapele, de către însăşi logodnica acestuia, slujnica Kristin -, dar o foloseşte ca fundaţie pentru o altă construcţie. Ei bine, această altă construcţie are un scop precis: să scoată la iveală toate acele amănunte de durere, de intimitate şi de zbatere, pe care doar emoţia adulterului, spaima de a fi prins şi durerea de a-ţi vedea logodna sfărâmată le pot produce. Aici, povestea se răstoarnă şi e privită dintr-o perspectivă unică: cea a slujnicei Kristin.
Pentru revelarea acelor amănunte de intimitate, regizorii Katie Mitchell şi Leo Warner au găsit o soluţie care, pe mine cel puţin, m-a uimit prin precizie. Pe de o parte, "închid" povestea într-un decor de casă compactă, cu încăperi în patru pereţi, în care vezi ce se întâmplă doar prin geam sau dacă se deschide uşa. Actorii ies, intră, joacă înăuntru, joacă afară, joacă cu faţa şi cu spatele la public. Dar asta nu înseamnă că nu vedem ce se întâmplă, pentru că, pe de altă parte, regizorii "deschid" povestea prin camere de filmat care se află în casă şi care urmăresc personajele. Imaginile, proiectate pe un ecran, devin film live, montat live, cu sunete live - dacă vă vine să credeţi, în partea dreaptă a scenei există o masă la care se produc, artificial, toate sunetele pe care, chipurile, le-ar produce personajele din casă. Un fâşâit de haină, un zgomot de clanţă, un picur de apă, un oftat, o atingere a două trupuri - totul este amplificat, pentru ca detaliul intim să conteze. Tot aşa, vocile lui Jean şi Julie, care se ceartă în altă cameră şi pe care Kristin le aude prin podea, sunt înregistrate live în două cabine antifonate, din stânga şi dreapta scenei. Ca să nu mai spun că spectacolul conţine un personaj în plus, un fel de a doua slujnică, identică lui Kristin, care îi reproduce mişcările şi care, simultan, operează camerele de filmat. Ca alter-ego al protagonistei, cea de-a doua slujnică exprimă, de fapt, esenţa poveştii: Kristin e peste tot, ştie tot, simte tot.
Spectacolul devine, astfel, deschis în sensul vizibilităţii totale, iar povestea, cu toate intimităţile durerii ei, se îndreaptă către spectatori cu acea forţă a detaliului pe care doar cinematografia, prin montaj, o atinge. Miss Julie se apropie, deci, de o formă ideală de teatru, care rămâne în zona acelui "aici şi acum", dar, în acelaşi timp, oferă omniprezenţa pe care doar montajul o poate oferi. De unde, iată, şi revelaţia pe care o produce spectacolul: convenţia e la vedere, cameramanii umblă de colo până colo cu camerele de filmat, mută decoruri, trag cabluri şi, cu toate astea, parcă nicicând nu ai mai avut un acces atât de pur la dramă. Drama, deci, vine din detaliu, iar, aici, detaliul este suprem.
Sunt multe lucruri care îmi vin în minte despre Miss Julie şi pe care vi le-aş spune - aşa cum întotdeauna se întâmplă când descoperi un lucru bine făcut şi vrei să îl povesteşti. Dar, credeţi-mă, e de nepovestit. Cum, de pildă, v-aş putea povesti chipul de femeie obosită, ridată, îmbătrânită devreme, al lui Kristin? Cum v-aş putea descrie simultaneităţile între ce vezi pe ecran şi frânturile de scenă reală pe care le vezi prin fereastra casei? Cum v-aş putea exprima intensitatea poveştii, ivită nu din cuvinte, ci din mici, foarte mici gesturi, pe care camera de filmat le inflamează la un nivel aproape de coşmar? Nu, nu aş putea. Nu se poate.
Miss Julie e inimitabil. E o orchestră de tehnologie şi actorie. O sinteză supremă de film şi teatru. De fapt, e cum spunea rezigorul rus Meyerhold, la început de secol XX, că ar trebui să fie teatrul: un loc în care se întâmplă lucruri pe care doar în teatru le poţi găsi. Deşi artificial, Miss Julie e viu; deşi jucat, pare real; deşi aproape fără replici, pare plin de dialog, fiind 100% fidel, ca intimitate şi cerebralitate, teatrului psihologic de sfârşit de secol XIX.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriţi programul lunar al Teatrului "Schaubühne am Lehniner Platz" din Berlin (Germania), publicat pe www.schaubuehne.de
Regie: Katie Mitchell; Leo Warner
Dramaturgie: Maja Zade, după August Strindberg
Scenografie: Alex Eales
Distribuţie: Jule Böwe; Tilman Strauss; Luise Wolfram; Cathlen Gawlich; Lisa Guth
Imagine: Stefan Kessissoglou; Krzysztof Honowski / Sunet: Gareth Fry; Adrienne Quartly / Muzică: Paul Clark
Producţie: Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin (Germania)
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (Bucureşti)
Credite foto: Stephen Cummiskey / Thomas Aurin