Filmul se numeşte Egy nap / One Day, e producţie maghiară şi a primit, la Cannes 2018, Premiul Criticii. Pentru cei care văd în cinema ocazia de a consuma poveşti rotunde, cu final cert, clar, frumos, happy-end dacă s-ar putea, Egy nap / One Day va fi o dezamăgire. Filmul nu oferă mai mult, ca poveste, decât ceea ce oricum găsiţi în sinopsis. Iar sinopsis-ul e simplu, deschizând o poveste subţire: o femeie, mamă a trei copii, trăieşte o viaţă nu prea interesantă. Ca orice femeie care îşi asumă rolul de stâlp al casei - fiindcă n-are încotro, soţul fiind mai mult absent - şi care aleargă nebuneşte de la job la grădiniţă şi de la şcoală la plătitul facturilor, mama trăieşte, de fapt, viaţa celor de care are grijă. Viaţa ei, fragmentată în treburi zilnice, e, cumva, în stand-by. E aproape de zero. E ascunsă printre propriile gânduri, pe care rar şi le poate aduna între spălatul de vase şi adormitul copiilor.
Ar fi o viaţă uşor de suportat - asumată oricum cu ani în urmă, atunci când a decis să întemeieze o familie - dacă n-ar avea bănuieli că soţul o înşeală. Şi, mai ales, dacă n-ar fi un "zid" între ea şi soţ, construit de-a lungul vremii din prea multă rutină, generată de lipsă de dialog, generată de lipsă de timp, generată la rândul ei de prea multă alergătură. Acum, însă, bănuielile trebuie confruntate, iar lipsa de exerciţiu în a vorbi unul cu celălalt frânează orice încercare de a rezolva ceva. În plus, presupusa amantă dă în continuare târcoale familiei, într-o încercare de a obţine iertare.
Ar fi existat riscul ca o astfel de poveste să pice în melodramă şi să se piardă în dialoguri aprinse de dragul dramatismului, în scandaluri gălăgioase şi în emoţii tari. Egy nap / One Day, însă, se construieşte din tăceri şi grimase. Din cadre fixe care insistă pe priviri, pe sprâncene care se încruntă insesizabil, pe un colţ de gură care mimează un zâmbet, pe gesturi mici care mustesc de încordare. Nu se rosteşte mai nimic, dar frânturi de situaţie şi frânturi de stări sugerează foarte exact "zona" în care se află personajul, provocând, totodată, spectatorul să intuiască şi să gândească acea zonă. Montajul nu e deloc alert; de multe ori, planuri-secvenţă duc scena până la capăt, crescând în forţă din cadenţe de zgomote periferice (claxoane, tocuri pe stradă, rumoare) şi din precipitări ale camerei de filmat. În plus, fragmente de muzică desprinse parcă din The Exorcist ţin acţiunea într-un suspans aparent, care apropie de thriller această dramă de familie. O dramă interioară, consumată parcă sub un capac etanş, sub care e foarte uşor să îţi pierzi minţile.
Meritul acestui film aparent comun - şi confundabil, ca schiţă de poveste, cu orice altă dramă de familie care vă vine în minte - este că transmite mult prin puţin, fiind perfect aşezat pe linia unui "less is more" cinematografic. Prin sinteză radicală de acţiuni, prin mici sugestii de situaţie, prin construcţia poveştii pe un singur personaj, în jurul căruia oscilează, umbrit, celelalte, filmul lui Zsófia Szilágyi se îndreaptă, din punct de vedere estetic, "spre un film sărac". Rafinat, lent, bine ritmat, aparţine acelui tip de tradiţie a economiei de mijloace, din care fac parte, să spunem, naturaliştii români ai anilor 2000-2010 şi fraţii Dardenne. Şi e atât de aproape de viaţă, încât, în spiritul realismului cinematografic, chiar pare viaţă. Reuşeşte, practic, să exprime exact epuizarea în care trăim mulţi dintre noi sau spre care ne îndreptăm mulţi dintre noi.
Conform programării actuale, filmul nu mai rulează în festival. Cu toate acestea, e posibil ca duminică, 28 octombrie 2018, să ruleze de la ora 13.30, la Cinema "Elvira Popescu", când unul dintre filmele festivalului va rula la cererea publicului.
Ungaria, 2018, 89 min
Regie: Zsófia Szilágyi
Scenariu: Zsófia Szilágyi
Distribuţie (parţial): Zsófia Szamosi, Leo Füredi, Ambrus Barcza
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (Bucureşti)