Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru, 2018

Lumi de jos, de foarte jos - Rabenthal la FNT, 2018


PasiLiberi.ro, octombrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În cazul în care nu aţi mai văzut, până acum, un spectacol de Radu Afrim - sau, cum se spune, "un Afrim" -, vă propun un exerciţiu. Amintiţi-vă un vis ciudat, pe care l-aţi avut într-o noapte şi pe care îl ţineţi minte şi acum, tocmai pentru ciudăţenia lui.

Teatrul lui Afrim: un fel de vis de cine ştie când

Eu, de pildă, îmi amintesc şi în ziua de azi un vis din copilărie. Se făcea că eram în bucătărie; aragazul era pornit, iar la unul dintre ochiuri ţin minte că îl prăjeam pe Dan Petrescu. Fotbalistul. Ăla care a ratat penalty-ul cu Suedia, la mondialele din '94, şi care acum e antrenor în China. Naiba ştie de ce făceam asta şi, mai ales, cum reuşeam să îl ard pe fotbalist la flacăra aia mică de la aragaz; cert e că îl ardeam, pe el îl durea, iar mie îmi era milă. Dar staţi, că nu e gata. Imediat după ce l-am ars, am început să aspir în bucătărie. Cu un urs panda. Da, cu un urs panda. Îl ţineam de labele din spate, iar cu botul aspira tot. Dacă toate astea vi se par bizare, e ceva normal. V-am povestit un vis, adică o reformulare suprarealistă a fragmentelor de realitate. O realcătuire, fără limite, a vieţii pe care o trăim zi de zi. Iar acum, morala: aşa e Afrim.

Mai exact, teatrul lui Afrim. Iar spectacolul pe care tocmai l-am văzut ieri, 23 octombrie 2018, Rabenthal, nu e cu nimic diferit de ceea ce ştiam de mulţi ani că e teatrul afrimian, exemplificat deja în zeci de variante, de la Plaja, Lucia patinează şi Herr Paul, la Fetiţa din bolul peştelui auriu şi Tihna: un fel de coşmar. O reformulare suprarealistă a vieţii pe care o vedem înaintea ochilor noştri în familie, pe stradă, la TV, pe chat, în postări FB şi în simple conversaţii. O refacere fără limite a realităţilor care se văd şi a celor care nu se văd. Iată, de pildă, în acest Rabenthal, are loc o nuntă. Nuntaşi, însă, zero. Sunt doar mirele şi mireasa, un ospătar şi un bucătar. Restaurantul e la subsol, departe de orice sursă de lumină naturală. Aşa că ferestre nu sunt. În schimb, localul e întunecos, diform, murdar. Se serveşte doar peşte viu, iar peştele e gătit de un bucătar necalificat, grosolan şi, mai ales, jegos.


Estetica jegului

De altfel, nimic nu e curat şi la locul lui, în Rabenthal. Mirele e o creatură pocită, cu o burtă de zici că este gravid. E o specie de bărbat demasculinizat, de modă veche, cu fixaţii venite parcă din epoca moravurilor lui Molière. S-a însurat din plictiseală, iar acum nu are nimic împotrivă dacă mireasa îl înşală. Mireasa, pe de altă parte, e o arătare antifeminină, violent de vulgară, cu apucături de om al peşterii; o nesătulă sexual care se aruncă în braţele bucătarului de parcă ar fi un colac de salvare din această lume hidoasă. Bucătarul, la rândul lui, e ratarea în persoană: un macho wannabe, cu tatuaje, umeri laţi şi maieu murdar, dar care se smiorcăie ca o fetişcană când îşi vede propria ratare. Ospătarul, un ins dubios, "curentat", stăpânit de pulsaţii sexuale, e un fel de "bufon" al restaurantului, iar puţinii nuntaşi care apar, într-un final, par şi ei mai aproape de vedenii greşite, decât de realităţi.

 

Totul e invers aici. Toţi evocă un high-life din alte vremuri, şi, totuşi, toţi sunt low. Toţi ar vrea să fie în altă parte, şi totuşi toţi se simt bine în acest jeg. Nunta e ratată, căsnicia e ratată, viaţa e ratată, minciunile curg râu, pofta de plăcere e peste tot (dar plăcerea nu vine). Deciziile sunt proaste, moartea e aproape şi, totuşi, "mergem înainte pentru că aşa e bine". Vă sună cunoscut? Dacă da, înseamnă că aţi ratat măcar o dată în viaţă şi ştiţi ce înseamnă să trăiţi greşit. Atâta doar că, la Afrim, toate aceste ratări sunt învelite într-un suprarealism gălăgios, care o să vă atace ochii şi urechile.

Structuri şi contrastructuri

În Rabenthal veţi întâlni muzică de clavecin, sunet de vomă, acorduri de violă, ejaculări sub formă de apă şi răgete animalice. "Susul" şi "josul" se amestecă hiperbolic, fie în desenul mânjit al decorurilor cândva burgheze (o frumoasă reprezentare a urâtului, semnată scenografic de Irina Moscu), fie în manifestările scenice ale personajelor. Manifestări care, ca întotdeauna la Afrim, ţin de carne şi de instinct. Se dansează, se cântă, se mimează veselia, totul e o împletire de corpuri în zvârcolire continuă - ireproşabil gândită ca linii de mişcare scenică - şi pare a fi o reprezentare perfectă a grotescului. Perfectă, însă, nu e. Nici nu şi-a propus, de fapt e încă departe de a fi măcar echilibrată. Arhitectura scenică de situaţii, de personaje şi de stări pierde din impactul scontat, efectul direct al tonalităţilor scenice fiind astupat de însăşi aglomeraţia acestora şi de repetarea lor. Scuzaţi-mi exprimarea fals savantă, dar înclin să cred că aici şade problema plictiselii şi a obosirii spectatorului, în special începând cu a doua jumătate a spectacolului.

 

De fapt, nu e atât aglomeraţia de tonalităţi, cât felul în care complexitatea semantică a discursului vorbit (textul dramatic este pe atât de cursiv, pe cât e de profund şi dens ca frazeologie) se suprapune cu complexitatea discursului văzut, rezultând de aici o complicare obositoare a întregului. Pare greu de înţeles ce spun, dar de fapt e simplu: când actorul se zvârcoleşte pe scenă, îmbrăcat într-un peşte şi aruncă cu apă de jur-împrejur, în timp ce cu gura lui spune "cel mai apăsător lucru din viaţa unui om este, fără îndoială, limitele pe care singur şi le impune, lanţurile în care nu alţii l-au închis, ci el însuşi, şi forţa distructivă a memoriei" (replica e inventată de mine, nu apare în text), vă asigur că nu veţi fi atenţi nici la actor, nici la text. Sau ori la unul, ori la altul, dar pe unul dintre ele îl veţi pierde.

 

Are loc, deci, un soi de complicare excesivă a tot ceea ce se întâmplă pe scenă, o supraîncărcare cu sens a multor scene care, dacă ar fi fost mai simple, ar fi putut transmite ceea ce aveau de transmis. Un lucru şi mai nedrept este că, din cauza acestei construcţii deja încărcate, imaginile tipic afrimiene - personajul androgin, animăluţul împăiat, song-urile, coregrafiile - ni se par şterse, de parcă ar fi soluţii de avarie, aplicate ca umplutură semantică sau ca "petice" din alte spectacole. Par a nu avea predicaţie.

Eu, unul, am ieşit bucuros de la Afrim. Deşi, poate, mă durea puţin capul. Îndemnul meu e să nu vă refuzaţi niciodată "un Afrim"; e exploziv, e unic, e paroxistic. Nu vi-l explicaţi prea mult, nu staţi cu dicţionarul pe genunchi. La Afrim, spectacolul "se ia" cu totul, nu pe bucăţi, şi tot ceea ce contează, după ce se aşază spectacolul în voi, e să aveţi o stare. Un feeling de acolo.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriţi programul lunar al Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timişoara, publicat pe www.tm-t.ro

 

Regie: Radu Afrim
Dramaturgie: Radu Afrim, adaptare după Jörg Graser
Scenografie: Irina Moscu
Distribuţie: Tokai Andrea; Csata Zsolt; Bandi András Zsolt; Borbély B. Emília; Vass Richárd; Lukács Szilárd; Mihály Csongor; Molnár Bence
Univers sonor: Radu Afrim
Sound design: Sebastian Bayer; Constantin Coadă
Light design: Andrei Délczeg; Gidó Zoltán
Producţie: Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely", Timişoara
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (Bucureşti)
Credit foto: Bíró Márton.



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2018
 Toate articolele despre Rabenthal


0 comentarii

Spacer Spacer