Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Coriolanus

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Am văzut Coriolanus


octombrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Primul gând când am terminat lectura a fost să îmi scriu pe cartea de vizită: Eu am citit Solenoid. [...] A citi cartea asta este o performanţă. Nu pentru că e oboseală, ci pentru că trebuie să traversezi cea mai teribilă, cea mai densă atmosferă la care poate fi invitată o fiinţă umană, pentru că îşi traversează condiţia umană" (Gabriel Liiceanu despre Solenoid de Mircea Cărtărescu)

25 octombrie 2018. Trecut de 6 seara. Pe trotuarul din faţa sălii Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, trecătorii păşeau pe uriaşe afişe pe care stă scris Coriolanus. Numele spectacolului a cărui premieră stătea să înceapă, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, 2018.

Şi care a început după mici discursuri prestate de Marina Constantinescu, selecţionerul FNT, şi de Alexandru Darie, regizorul spectacolului şi directorul teatrului. Şi care a continuat pentru 4 ore şi 15 minute. Cu o pauză.

Ce e cu textul ăsta? Deşi e un Shakespeare, de ce se joacă atât de rar? Chiar, (când) s-a mai jucat în România? De ce s-a decis Ducu Darie să îl monteze acum? De ce au durat repetiţiile un an şi jumătate?

Coriolanus. Gaius Marcius Coriolanus. Un general glorios al armatei romane. Un (aproape)-consul al Romei. Un exilat.

Coriolanus (Şerban Pavlu) nu iubea poporul. Plebea. Oamenii simpli. Needucaţi. De fapt, analfabeţi. Săracii ştirbi, murdari, ignoranţi, bigoţi, înfometaţi, cumplit de săraci, care umpleau străzile Romei şi cărora politicienii le cereau votul, mituindu-i cu grâu şi manipulându-i în cele mai josnice feluri. Se cam întrevede gândul lui Ducu privind rostul alegerii acestui text acum, nu?

Coriolanus nu a fost un politician. Urcat pe umerii gloriei dobândite în războaie, a încercat să devină unul, mergând să ceară votul popular pentru funcţia de consul, dar n-a reuşit.

Coriolanus urăşte politica. Dar şi poporul. Deopotrivă. Cum vă sună asta? Singurul lucru pe care acceptă să-l cerşească e dreptul de a spune adevărul. Oricând. Cu orice preţ.

În luptă, e mânat de un curaj dincolo de limitele umanului. Cel mai mare duşman de pe câmpul de bătălie, Tullus Aufidius (Constantin Dogioiu), îl urăşte şi admiră, deopotrivă.

În viaţa cetăţii, e mânat de un idealism vecin cu trufia. Cel mai mare duşman îşi este, de fapt, el însuşi.

Şi totuşi, monoloagele sale sunt impecabile. Din vorbele sale, adevărul ţâşneşte aidoma sângelui din trupurile sfârtecate ale duşmanilor. Democraţia, în sensurile ei cele mai adânci, este demontată bucată cu bucată şi aruncată la cheremul colţilor câinelui Frida care traversează, la răstimpuri, scena.

*
Scena sau, mai corect spus, spaţiul de joc. Cel creat pe scena sălii Toma Caragiu. Tot acolo sunt şi spectatorii. Aşezaţi pe trei gradene şi într-o bucată de amfiteatru. Delimitând piaţa publică, acoperită de pietriş. Sub pasarelele de la înălţimea cărora vor vorbi, din când în când, senatorii.

Singurele elemente de decor sunt două uriaşe tomberoane, străjuite de gunoaie aruncate la întâmplare, şi pereţi decojiţi, acoperiţi de desene bizar-obscene şi vopseluri felurite. În rest, Octavian Neculai operează cu geometrie în stare pură. Ca în Lucia di Lamermoor. Ca în Iubire nesfârşită (Opus 73) - Le sacre de printemps.

Geometria e potenţată de proiecţiile video live ale lui Bogdan Marina şi de reflectoarele lui Ducu Darie. Dacă e un domeniu unde Darie e mai bun decât cel al regiei, atunci aceste e cel al aşezării luminilor unui spectacol de teatru.

Totul are loc acolo, în mijloc, în acest spaţiu mic, de o teribilă simplitate. Acolo se întâmplă ceea ce putem numi ca fiind, probabil, cele mai formidabile scene de război de care a avut vreodată teatrul românesc. Ionuţ Deliu a coordonat mişcarea trupelor. Adică, a celor peste 30 de bărbaţi, actori şi cascadori, care produc superproducţia (cacofonie căutată) de-o aşteptam, poate, cândva, pe scena Sălii Mari a Naţionalului sau pe vreo surată de dimensiuni comparabile.

Darie, Neculai şi Deliu au adus Hollywood-ul într-o sufragerie! Şi asta e prima dovadă de genialitate a unui spectacol cum n-a mai fost altul, vreodată, prin locurile acestea.

Personajul colectiv masculin e completat de unul feminin, de dimensiuni comparabile. Pe rând, zecile de tineri sunt massele însetate de sânge şi minciună (amintind de gloata din Omul cel bun din Seciuan, imaginată de Andrei Şerban pe fix aceeaşi scenă), armata romană, alegătorii romani, armata volscilor, armata de femei aşteptând venirea de pe urmă a lui Corionalanus.

De la Danaidele lui Purcărete şi Troienele lui Şerban încoace, pesemne că teatrul românesc nu a mai văzut un asemenea personaj colectiv. Cu precizarea că la Coriolanus, rolurile mulţimii se schimbă în ritm aiuritor. În plus, din grup se desprind adesea indivizi ce au un gest, o interjecţie, o replică. Dinamica ansamblului e copleşitoare. Sincronizarea e fără de reproş. Gala UNITER 2019 s-ar cuveni să inventeze un premiu de grup care să omagieze această reuşită impresionantă.

După cum e greu spre imposibil de crezut că aceeaşi gală ar putea propune orice alt nume în afară de cel al lui Şerban Pavlu pentru premiul acordat celui mai bun actor în rol principal. Dacă există pe lumea asta noţiunea de stand-up ovations, atunci pentru astfel de actori şi de roluri s-a inventat.

Şi dacă superlativul admite un grad superior de comparaţie, atunci pregătiţi-vă palmele şi glasurile pentru Alexandru Darie. Un an şi jumătate de repetiţii nu e mult, e mega-giga-ultra-hiper enorm. 70 de actori, 2 războaie, tone de minciuni, kilometri de adevăr, baloţi de ură şi iubire capabilă să îndoaie şi cea mai strălucită demonstraţie logică pot conduce fie la o capodoperă, fie la o catastrofă. Coriolanus e genial.

Darie a apăsat pedala până dincolo de capăt. Totul e gândit şi aplicat cu o precizie maniacală. Fiecare scenă, fiecare replică, fiecare lumină, fiecare gest, fiecare sunet. Înfruntările dintre personaje au mai multă carnalitate decât jumătate dintre actele sexuale de care au parte oamenii reali ai planetei. Spectacolul seamănă eroului în jurul căruia e construit.

În amintirea marelui Adrian Enescu, Cristian Lolea produce sunete care acompaniază, care subliniază, care manipulează. Tripleta Iunius Brutus (Gheorghe Ifrim)-Sicinius Velutus (Ionel Mihăilescu)-Al doilea cetăţean (Antoaneta Cojocaru) e tripleta Farfuridi - Brânzovenescu - Cetăţeanul Turmentat dintr-o scrisoare pierdută de Shakespeare şi găsită de Caragiale. Primul Cetăţean (Romeo Pop) ne aminteşte că sunt fix 101 ani de revoluţia bolşevică şi unii dintre noi încă visează la comunism.

Generalul Continius (Ioana Macaria) îl sărută pe gură pe generalul Coriolanus şi asta înseamnă frăţie pe viaţă şi dincolo de ea. Generalul Titus Lartius (Dan Bădărău) e cealaltă pavăză a eroului. Chipul lui Elias Ferkin predispune la cele mai îngrozitoare bănuieli (cu toatele adeverite).

Menenius Agrippa (Radu Amzulescu) e impunător prin cinism, realism şi căldură, deopotrivă, deşi stă 4 ore şi 15 minute într-un scaun cu rotile. Virgilia (Simona Pop) e una dintre versiunile feminităţii, cea mai slabă, de care are parte Coriolanus. Volumnia (Camelia Maxim) e cealaltă dintre versiunile feminităţii, cea mai puternică, de care are parte Coriolanus.

*
Coriolanus demontează democraţia romană. Viaţa îi demontează iluzia că în altă parte democraţia ar putea avea altă soartă.

Demonstraţia lui e o mostră de logică perfectă. Doar că perfecţiunea are un păcat de moarte: nu e umană. Aşa cum e moartea, de pildă. Sau mila.

Marea înfruntarea e cea dintre Coriolanus şi Volumnia, cea dintre disperarea unui conştiinţe refuzând orice minciună, orbită de perfecţiunea adevărului, şi disperarea unei conştiinţe care, ştiind tot ce ştie prima, adaugă înţelegerii factorul numit milă. Şi câştiga.

Oricând, discursul lui Coriolanus poate fi interpretat ca fiind cel al unui tiran. Sau al unui extremist de dreapta (viitor tiran). La limită, chiar de stânga (idem). De aceea, poate, textul lui Shakespeare nu e prea popular.

Dar adevărul vorbelor lui, ca şi limitele acestui adevăr, trebuie spuse, înfăţişate, înscenate, oferite lumii. Ca un avertisment, ca o oglindă, dar şi ca o speranţă. Volumnia câştigă!

*
Am văzut Poveste de iarnă.
Am văzut Trei surori.
Am văzut Iulius Cezar.
Am văzut 1794.
Am văzut Anatomie. Titus. Căderea Romei.
Am văzut Conversaţie după înmormântare.
Am văzut The Bach files.
Am văzut Coriolanus.



 Toate articolele despre Coriolanus
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2018


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Teatrul Bulandra-Caragiu
Marţi, 18.12.2018 - 18,00
Miercuri, 19.12.2018 - 18,00
Vineri, 21.12.2018 - 18,00


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Cuvinte bastarde - Coriolanus, Octavian Neculai
 Trei paşi până la premieră. Ultimul pas - Coriolanus, Octavian Neculai
 Trei paşi până la premieră. Al doilea pas: O zi din săptămână - Coriolanus, Octavian Neculai
 Trei paşi până la premieră. Primul pas: repetiţia din 13 aprilie 2018 - Coriolanus, Octavian Neculai


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer