Cît priveşte relaţiile sociale, situaţia e mai complicată: vrea să fie acceptat în cartierul de periferie unde trăieşte. Vorbeşte frumos cu vecinii, mănîncă la prînz alături de ei la o tavernă, se întîlnesc uneori la o partidă de fotbal. Doreşte să fie respectat în comunitate. Şi, în mare parte, chestia asta îi reuşeşte. Însă în ciuda insistenţei cu care regizorul Matteo Garrone vrea să ni-l facă simpatic pe Marcello, el nu este un personaj construit doar din culori luminoase. Umbrele din viaţa lui se referă la vânzarea de droguri şi la relaţia cu Simone, un fost boxer pus pe scandal şi certat cu legea. Toţi îi ştiu de frică (cu excepţia mamei sale), toţi vor să îl vadă dispărut din zonă, dar nimeni nu are curajul să îl înfrunte sau înlăture, aşteptînd ca altcineva să îi vină pînă la urmă de hac şi să aibă soarta unui cîine vagabond. Marcello e singurul care îl consideră prietenul său şi îi este fidel. În regnul animal şi uman deopotrivă, Simo e masculul alfa, iar Marce potaia obedientă şi devotată.
Odată stabilit raportul de forţe dintre cei doi, devine previzibil că Simone joacă în film rolul individului feroce care profită de naivitatea celui slab. Îl domină, îl ameninţă şi în cele din urmă îl subjugă. Marcello e devotat până la capăt: face un an de închisoare pentru el, deşi nu e vinovat. Cu toate acestea, aparenţele contează: comunitatea aruncă stigmatul asupra lui. Să piardă respectul vecinilor este pentru el cea mai cruntă lovitură, mai cumplită chiar decît statul la puşcărie. Trădat de prietenul pe care l-a ajutat, privit cu dispreţ de vechii camarazi cu care lua masa şi juca fotbal, Marcello trebuie să recîştige bunăvoinţa comunităţii şi să redevină acceptat şi tolerat de cei din jur. E un singur mod în care crede că îşi poate atinge scopul: răzbunîndu-se pe Simone.
Regizorul Matteo Garrone a făcut Dogman inspirat de un caz real. Este un film dur şi tulburător care sondează cele mai întunecate cotloane ale minţii umane. Disperarea cu care Marcello se luptă să redevină vizibil şi validat de semeni stîrneşte compasiune, dar este în acelaşi timp condamnabilă şi revoltătoare. Cît de departe este cineva dispus să meargă pentru a se răzbuna? Cît de fragilă este graniţa dintre demnitate, şi cruzime, dintre resemnare şi nebunie?
De foarte multe ori pe parcursul filmului ţi se poate întîmpla să îţi ţii respiraţia din cauza tensiunii şi a violenţei. Dogman a fost răsplătit cu mai multe premii la Cannes în 2018. Matteo Garrone era deja un obişnuit al festivalului, recompensat acum 10 ani cu Premiul juriului pentru Gomorra, iar în 2012 pentru Reality. De data aceasta actorul din rolul principal, Marcello Fonte, a primit Premiul pentru interpretare masculină. L-a ajutat foarte mult şi fizionomia: chip pămîntiu şi străbătut de riduri de expresie, ochi exoftalmici şi cearcăne adînci, peste care s-a suprapus perfect şi machiajul prostetic. Ar fi meritat un premiu şi Edoardo Pesce, în rolul lui Simone, dar altcineva a fost remarcat de către juraţi: distribuţia canină a fost recompensată cu Palm Dog, echivalentul rîvnitului Palme d'Or, care se acordă pentru performanţele cîinilor care apar în film. Palm Dog este de fapt o lesă şi reprezintă un joc de cuvinte care se justifică de această dată. Cîinii din Dogman sînt cu adevărat senzaţionali. Or fi ei cei mai buni prieteni ai omului, dar Matteo Garrone ne aduce aminte şi că homo homini lupus.