Având ca background exigenţa artistică în detrimentul dimensiunii comerciale şi primind girul Teatrului Naţional din Bucureşti, cei doi regizori au ales piesa lui Eugène Ionesco care e, cu siguranţă, cea mai personală, la nivel uman cea mai profundă şi, din punctul meu de vedere, cea mai semnificativă: Regele moare. Distribuţia, formată din marii actori Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ, dar şi din actori din altă generaţie, foarte talentaţi, precum Ada Ciontea, Şerban Pavlu, Florentina Ţilea şi Richard Bovnoczki, au contribuit din plin la realizarea unui spectacol pe care îndrăznesc să îl numesc de referinţă în canonul ionescian.
Povestea e simplă ca idee, dar nivelul de complexitate este invers proporţional: regele Bérenger întâiul este anunţat subit de apropiaţii săi că e pe moarte şi îşi va da ultima suflare la finalul spectacolului, peste o oră şi treizeci de minute. Între timp, castelul său a devenit o ruină, de împărăţie s-a ales praful, universul a intrat în degringoladă, puterile l-au părăsit cu desăvârşire pe rege, astfel încât din cel de odinioară a rămas o umbră. Fireşte, orgoliul său regal îl împiedică în primă instanţă să îşi recunoască declinul, dar pe măsură ce faza negaţiei avansează spre următoarea, în sufletul regelui se instalează teroarea de moarte, panica faţă de necunoscut şi neputinţa de a deturna soarta de la cursul ei firesc, dar implacabil. Apropiaţii săi nu îi sunt de nici un ajutor în această situaţie şi nu îi pot alina tulburarea, de care nici nu sunt foarte afectaţi. Fiecare moarte în sine este o experienţă singulară, intimă, incomunicabilă şi de neîmpărtăşit.
Evoluţia spectacolului conduce inevitabil către ultimele clipe de viaţă ale regelui şi, deşi nu există o succesiune de evenimente propriu-zise şi nici răsturnări de situaţie, spectacolul devine o dinamică meditaţie poetică şi profundă asupra morţii, a renunţării involuntare la istorie şi corporalitate şi accederea către o dimensiune nouă, pe care doar moartea o revelează.
Jocul lui Victor Rebengiuc este patetic în sensul în care stârneşte mila şi compasiunea, este jelanie, revoltă, stupoare şi neîncredere, dar nu este niciodată exagerat şi necredibil. Mariana Mihuţ îl susţine prin fermitate şi intransigenţă, iar Ana Ciontea încearcă să îi îndulcească starea de spirit prin tandreţe şi sensibilitate. Şerban Pavlu interpretează rolul unui personaj polimorf care îşi schimbă în permanenţă atitudinea faţă de rege, oscilând între empatie, detaşare, ironie, respingere şi dorinţă de a-i asigura memoria pentru posteritate. Reacţiile întârziate şi inutile ale Guardului reflectă futilitatea acţiunii fizice de orice fel în faţa unei sorţi prestabilite, al cărei curs nu poate fi modificat.
Deşi moartea e capătul de linie al fiecărei vieţi şi, probabil, cea mai elementară lege a universului, omul nu a reuşit să accepte ideea, iar spaima de nefiinţă rămâne în continuare cea mai profundă. Regele moare e un exerciţiu de familiarizare cu ideea morţii, o negociere cu inevitabilul, o conciliere între spiritul de conservare şi cel de renunţare, care este în egală măsură util, dar care nu ne este înnăscut.
Spectacolul ne atrage atenţia că relaţia cu propriul trecut este fundamentală, la fel ca şi importanţa de a trăi viaţa pe care o considerăm cea mai bună pentru noi, şi nu varianta impusă de societate. Piesa lui Ionesco nu trasează direcţii post-mortem şi nu implică în mod explicit o continuare a vieţii terestre într-o formă de existenţă spirituală, într-un fel sau altul. Concluzia lui referitoare la destinaţia omului după "marea trecere" rămâne ambiguă, dar ne lasă pe noi, spectatorii, să îi atribuim finalitatea pe care o preferăm sau în care credem. Important este să fim pregătiţi pentru aceasta, indiferent că se va concretiza printr-o adeziune la substanţa cosmică, prin mântuire, prin reîncarnare sau prin dispariţie totală.
Regele moare insuflă viaţă prin însuşi actul de a-i dezbate opusul şi reuşeşte, prin emoţie, simplitatea montării scenice, reducerea la esenţa efemeră a umanităţii (e notabil faptul că regele poartă, alături de soţiile sale, coroane de hârtie, ca la grădiniţă, iar condiţia sa regală e redusă la butaforie) şi prin sinceritate, să te facă să te simţi mai viu după o întâlnire cu moartea.
Din distribuţie fac parte actorii: Victor Rebengiuc (Bérenger întâiul, regele), Mariana Mihuţ (Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul), Ana Ciontea (Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul), Şerban Pavlu (Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog şi astrolog), Florentina Ţilea (Juliette, servitoare, infirmieră) şi Richard Bovnoczki (Guardul).
Traducerea le aparţine lui Vlad Russo şi Vlad Zografi, regia este semnată de Andreea & Andrei Grosu, scenografia, decorul şi costumele sunt realizate de Vladimir Turturică, iar light design-ul este conceput de Chris Jaeger.