Precum alegoria "minei", piesele lui Székely Csaba trimit la probleme adânc înrădăcinate în colectivităţi umane sau în subconştientul unor categorii de oameni care fac parte din acestea. Într-o manieră directă, poate chiar brutală după gustul unora (în fond, picamerul cum acţionează?), se sondează acel spaţiu nevăzut, dar al naibii de real, care generează întrebări, tensiuni, reacţii adesea neaşteptate. Székely Csaba are vocaţia scormonitului inteligent, meticulos şi curajos printre idei, obsesii, prejudecăţi, impulsuri... toate într-un prezent din ce în ce mai greu de prins şi de priceput.
10 - textul jucat de Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu (şi selecţionat în FNT 2018) - îi pune, odată în plus, în valoare această disponibilitate, bazată preponderent pe luciditate, îndrăzneală şi descifrarea resorturilor cauzale care generează drama. Căci, să nu ne amăgim, Camil Petrescu rămâne şi azi la fel de valabil: "Câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune, şi deci atâta dramă". Pornind, parcă, de aici, autorul târgumureşean nu are decât să observe ceea ce se întâmplă, azi, în jurul său (minciună, abandon parental, trădare, lăcomie, infidelitate, ipocrizie etc) şi să alcătuiască un fel de schelet funcţional al păcatului cotidian, în cele mai evidente şi des întâlnite aspecte ale sale. Personajele nu sunt personaje - mai curând altceva, între crochiu uman şi emiţători-purtători de mesaj. De altfel, identităţile (exprimate prin numere, ca la puşcărie) se comprimă, se amestecă ori se suprapun. La fel se întâmplă şi cu situaţiile conflictuale, care glisează, se reiau în raport cu noi evoluţii temporale ori individuale, devin nişte (leit)motive morale. Mereu, aceleaşi erori / vinovăţii păcătoase, purtate şi asumate de unul şi de altul, repetate ca un mecanism blestemat să tot dis-funcţioneze, deşi instrucţiunile de utilizare sunt acolo, de când lumea şi pământul: cele 10 porunci divine. Adică tot atâtea câte personaje surprinse, prinse şi respinse în virtutea unei logici a destinului din care unii învaţă, eventual, cum să improvizeze, să motiveze şi se descurce de ici până colo. Dar nu reuşesc, în nici un caz, esenţialul: să respecte porunca esenţială (să nu iei numele Domnului în deşert; să nu-ţi faci chip cioplit; să nu râvneşti la bunul altuia...). Existenţe mărunt cotidiene, provocate, poate, de soartă, debusolate şi scufundate în cele din urmă, de propriile limite şi neputinţe, de iluzii meschine, potrivit cărora "...în puii mei, las' că merge şi-aşa!". Uite că nu merge. Ca într-un carusel de bâlci, cele zece personaje se zbat, încercând să o scoată, cumva, la capăt. Visează norocul, dar nu ţin cont de faptul că acesta este, cel mult, schimbător. "Dacă toţi ar avea noroc, nu ar mai exista păcate", spune nr. I - copilul abandonat de mamă. Ce folos că are suflet bun şi intenţii generoase? Eroarea lui fundamentală: încălcând prima poruncă ("Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi Dumnezei în afara mea!"), ucenicul aşază în locul Domnului... păcănelele. Câştigă, mult, dar soarta îl face, ulterior, să piardă tot. Exact din acest motiv... (La Kieślowski, personajul din episodul I al Decalogului său era un intelectual care pierde totul - adică viaţa propriului copil - pentru că a înlocuit Divinitatea cu Măria-sa, Calculatorul).
Pornind de la păcatele umane capitale, dramaturgul creează pe scenă un angrenaj complicat, de relaţii şi erori, de speranţe, trădări sau laşităţi, dar care se dovedeşte supus eşecului implacabil. Interferenţa planurilor ajunge să creeze un fel de ocluzie situaţională; asta mi-a amintit, întrucâtva, de Mătuşa Julia şi condeierul al lui Vargas Llosa. Cu diferenţa că, la Székely Csaba, personajele sunt concentrate, rezumate exclusiv la reactivitatea spontană care le face să acţioneze şi să se justifice, prin replici strict "la obiect", prin automatisme verbale şi comportamentale, şi care se dovedesc contaminante. Raporturile dintre ele sunt, parcă, centrifugate, de unde şi inerţia repetării erorilor. Legile fizicii le suplinesc pe cele morale, dar ştiinţa - atunci când înlocuieşte dimensiunea etică specifică omului creat de Dumnezeu - transformă mecanismul iniţial într-un automat orb, fatalmente distructiv.
În acest original 10, discontinuitatea pare principiul generator de bază a epicului imaginat, complicat, înscenat. Vorbele zboară ca nişte schije, prinse din zbor de VII, II sau IX, şi aruncate, parcă ("fără preluare!" - li se cere jucătorilor de fotbal pentru creşterea vitezei şi surprinderea adversarului), înapoi, în capul partenerului de poveste şi de scenă, ca pe ceva fierbinte, gata să ardă ori chiar să explodeze. În acest ritm diabolic, întâmplările curg nebuneşte, angrenând proiecţiile umane într-un vârtej situaţional care le spulberă nu doar identitatea ci şi iluziile. Zece personaje, zece porunci... tot zece tablouri-ipostaze, menite să avertizeze (à bon entendeur, salut!) că la măcelăria principiilor nu se vinde fericire, şi nici scăpare.
Regizorului Radu Alexandru Nica pare să-i vină chiar ca o mănuşă această manieră de exprimare dramaturgică. Îi văzusem şi spectacolul Bucureşti. Instalaţie umană, tot o formulă de teatru-strigăt, în care mesajul, fără să mai piardă timpul cu subtilităţi sau semnificaţii, era hiper-preponderent, subsumând totul: actori, scenografie, mise en scène. Aici, el beneficiază totuşi de personaje (oarecum) individualizate, aproape la fel de dinamice, dar care au totuşi timp şi pentru ceva biografie personală; cum s-ar spune, cu chip ceva mai uman. Brechtianismul textului fiind evident, Radu Alexandru Nica a reuşit să conducă actorii după principiul celebrului "Verfremdungseffect"- o detaşare a acestora faţă de personajele jucate; distrugerea iluziei scenice potrivit căreia ei s-ar identifica cu ipostazele fictive (opusul asumării) şi înlocuirea emoţiei cu luciditatea, atât pe scenă, cât şi în sală. Brecht, astăzi? De ce nu?... Mai ales în Hermannstadt-ul cel sibian.
Supuşi unor situaţii cărora trebuie să le facă faţă într-un ritm drăcesc (videoclipul nostru cel de toate zilele a transformat sensibilitatea perceptivă, a spulberat răbdarea şi îşi clamează, gâfâind, drepturile), interpreţii se supun cu o bucurie şi o creativitate absolut remarcabile acestor alte porunci. Diana Fufezan, Andrei Gîlcescu, Raluca Iani, Serenela Mureşan, Cristina Ragos, Vlad Robaş, Ciprian Scurtea, Cristian Timbuş, Arina Ioana Trif şi Marius Turdeanu joacă cu devotament şi plăcere, reuşind, prin contribuţii personale, să aducă spectatorilor, ca bonus, emoţia - la aceasta contribuind şi scenografia lui Andu Dumitrescu şi muzica lui Vlaicu Golcea.
Avem de-a face, cred eu, cu o fericită armonizare între modernitatea textului şi concepţia regizorală. O experienţă deosebită de ordin cultural şi etic, în spiritul epocii, făcând apel la dimensiunea intelectuală a publicului - unul în majoritate tânăr, dar apt să înţeleagă şi, ulterior, să-şi asume semnificaţiile mesajului transmis. Un spectacol necesar azi, poate mai mult ca oricând.