Trăim în plină epocă a culorilor. Câteva pastile comandate pe net pentru o sută-ish de euro, un film lung la tv şi, tzac-pac, gata avortul. E simplu, ne-dureros şi, aparent, ne-periculos. Se lasă, cel mult, cu o pată pe canapeaua din sufrageria celei mai bune prietene şi cu o pereche de pantaloni compromisă.
Alice T. al lui Radu Muntean e, printre altele, 432-ul epocii noastre.
*
Ceva nu merge între fiică adolescentă (Andra Guţi - ce debut!) şi mamă adoptivă (Mihaela Sîrbu - ce actriţă!). Ceva adânc, nenumit, cel mai probabil neconstientizat, ceva de care ambele se feresc, ceva care pe ambele le macină teribil.
Distanţa dintre generaţii, chestiunea adopţiei, problema divorţului mamei de tatăl adoptiv (Şerban Pavlu), rolul incert al noului partener (Bogdan Dumitrache, singurul personaj scris şi jucat teribil de previzibil), maturizarea fiicei produsă în contratimp cu cea a adultei în rol de mamă. Toate aceste variante pot fi trecute pe lista suspecţilor de serviciu. Nici împreună, nici separat ele, însă, nu pot explica hăul dintre cele două femei.
Lipsa de charismă, caracterul de anti-erou pe care Andra Guţi le lipeşte personajului său pot fi citite ca un soi de comentariu ironic pe care scenariul lui Alexandru Baciu & Radu Muntean & Răzvan Rădulescu îl face seriei nesfârşite de filme care plâng pe umerii adolescenţilor & adolescentelor pe care nimeni nu îi înţelege, dar pe care camere de filmat atent manipulate ni-i arată că fiind atât de adânc nedreptăţiţi de soarta cea cruntă şi nedreaptă.
Alice are motive să fie cum este, după cum n-are motive să fie cum este. Mama ei, asemenea (imposibil de citit acest film altfel decât prin prisma duo-ului fiică-mamă!). E o chestiune de perspectivă strict personală dacă alegi să cauţionezi sau nu ieşirile, tăcerile, deciziile uneia sau alteia dintre ele.
Alice T nu explică, nu iartă, nu acuză.
*
Greu de spus dacă Alice a premeditat tot ce a urmat anunţului privind neaşteptata-i sarcină sau dacă s-a adaptat din mers la tot ce s-a întâmplat, jucând întreaga poveste cu naturaleţea cuiva care ştie dinainte (aproape) totul. E cert, însă, că desfăşurarea lucrurilor, cu precădere evoluţia relaţiei cu propria mamă, îi zguduie universul interior mult mai tare decât apariţia şi dispariţia sarcinii.
În cea mai frumoasă secvenţă a filmului, Alice şi mama traversează Magheru prin faţa (fostului) cinematograf Studio. Vorbesc nimicuri, mergând spre ecografia care va concluziona povestea. E o după-amiază oarecum însorită, Alice vorbeşte abundent, gesticulează, râde, emană o fericire necunoscută până atunci.
Parţial voluntar, parţial întâmplător, Alice a ţesut o mare minciună pe baza căreia s-a născut un uriaş moment de tandreţe între ea şi mama ei. Muuulte fire înnodate deştept şi un zeu hazard binevoitor au complotat pentru acest strop de frumuseţe (doi oameni întâlnindu-se de-a binelea de-a lungul unei treceri de pietoni) într-un ocean de urâţenii plutitoare (toate momentele de contra-timp în care nimeni nu se întâlneşte cu nimeni).
Să fi fost în locul lui Radu Muntean aş fi tăiat filmul acolo, pe zebra aceea pe care am păşit cândva, înainte de un Boogie în urma căruia nici un 1 mai nu mai e ce a fost.