Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Totul e bine când se termină cu bine... - Filarmonica din Paris, 2018


noiembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
... mai ales când începe destul de plicticos, cu poemul simfonic Cântecul privighetorii de Igor Stravinski, în care Orchestre de Paris străluceşte, la nivel individual şi de ansamblu, iar dirijorul Matthias Pintscher conduce sigur şi cu mult suflu personal. Muzica lui Stravinski, atât de spectaculoasă adesea, atât de surprinzătoare în construcţia ei intelectuală, ce nu exclude emoţia, aici pare... că dă mereu să înceapă. Aluatul, însă, nu creşte. Drept pentru care am posibilitatea să admir în voie (încă) noua sală a Filarmonicii pariziene. Extrasă din cadrilaterul centrului turistic al oraşului şi încununând templul muzical care este Cité de la Musique din La Villette, odinioară un imens abator, creaţia lui Jean Nouvel vălureşte în linii curbe şi jocuri de alb, negru şi galben. Auditoriumul cu structură semi-circulară, de o versatilitate debordantă (dovadă şi toate experimentele concertistice pe care le-a girat, încă de la inaugurare) asigură o acustică redutabilă din orice colţ te-ar plasa biletul de intrare. De unde stau eu, chiar în centru, e impecabilă. Undele sonore care vin înspre mine sunt omogene, corpolente, limpezi. Am şi timp să citesc despre protagoniştii concertului, în care două nume îmi sunt complet necunoscute. Primul este cel al dirijorului german Matthias Pintscher. De ce, mă întreb, urmărindu-l cu atenţie în felul în care lucrează cu orchestra, în maniera foarte precisă în care gestul dirijoral obţine efectul auditiv, în ţinuta dreaptă, elegantă, seniorială, fermă, prin care impune o lectură cu multe tuşe personale, de ce, mă întreb, nu am auzit de acest dirijor până acum? Răspunsul pare să stea, cel puţin la nivelul meu superficial, în opţiunile lui de repertoriu, care favorizează, în proporţie dominantă, titluri din a doua jumătate a veacului XX şi contemporaneitate, dar şi lucrări camerale şi multe creaţii absolute. Or, se ştie, eu trepidez la Ceaikovski şi mă înfior la Mahler, întregind (cu jenă) rîndurile celor rar duşi la bisericile apărute post-Şostakovici... Nu este cazul lui Stravinski, însă, nici al acestui poem simfonic, Cântecul privighetorii (1917), prea priveghetorial şi... parcă prea căutat în intenţia de a-ţi da peste nas cu motive din Orientul îndepărtat.

Al doilea nume de care, recunosc, nu ştiam nimic, e cel al compozitorului american Bryce Dessner, născut în 1976. Bryce Dessner de la The National, nu?, îmi scria o prietenă pe Facebook după ce îmi revărsasem în online entuziasmul pentru Concertul lui pentru două piane. Say that again? De la... The National Gallery? National Archives? National Public Radio? În mod clar, în sound-ul indie, multipremiat al trupei The National eram mai imaculat decât coala asta de Word, înainte să o bălţez cu impresiile mele de spectator conjunctural. Da, that Bryce Dessner, chitaristul formaţiei şi un compozitor de al cărui Concert pentru două piane (creaţie franceză) m-am îndrăgostit instantaneu, iremediabil şi irepresibil. Şi nu, nu pentru că a fost comisionat de zgubiliticele şi atât de originalele Katia & Marielle Labeque, ci pentru că e o muzică filmică, seducătoare, de un dinamism neplauzibil, dar şi de o forţă sugestivă tuşantă. Concertul respectă structura clasică tripartită, în succesiunea repede-lent-repede, cu o cadenţă de o mare frumuseţe. Partitura se deschide cu o veritabilă cursă cu obstacole, în care cele două piane nu îşi schimbă vocile. Cea a lui Marielle are grave robuste, cea a Katiei desenează arabescuri sinuoase. Pe deasupra, pe lângă, prin jur, orchestra ridică turle care mai de care mai impresionante, din vârful cărora zborul e mai îndrăzneţ şi mai antrenant. Compoziţia lui Dessner este profund cinematografică, confirmând abilitatea de a picta cu sunete a celui care a scris coloana sonoră a filmului The Revenant, în regia lui Alejandro González Iñárritu. În acest sens, partea a doua a Concertului este elegiacă, cu arcuri largi, generoase, translucide, în care straturile de vibraţii rămân suspendate ca ceţurile deasupra unui lac din nord în dimineţile de toamnă întârziată. Din negurile coardelor susţinute suav de alămurile golite de eroism se iţeşte cadenţa, în care pianele celor două surori nu fac probă de bravură (cum se întâmplă, de regulă, în cadenţe), ci de complicitate în substituirea vocii umane. Aceasta, deşi lipseşte, e intrinsecă muzicii lui Dessner. Pianele cântă, la modul cel mai propriu şi mai organic. Partea a treia sparge pacea molcomă în mii de cioburi şi o face în cel mai dezlănţuit mod cu putinţă, într-o cavalcadă de culori şi de texturi. Sarabanda nebunească atinge în ultimele minute un ritm cvasi-incredibil pentru o creaţie circumscrisă muzicii clasice, un vânt care ia pe sus orchestra, spectatorii, solistele (Katia stă aproape atârnată deasupra pianului, amintindu-mi de un biciclist care, în galopul final, s-a ridicat mult deasupra şeii). Doar Pintscher e la locul lui şi direcţionează spre ultimele măsuri această tornadă scânteietoare, în care Stravinski şi Glass se întâlnesc cu jazz-ul şi cu rock-ul alternativ. Publicul recade în scaune doar pentru a se ridica din nou şi a saluta cu urale muzicieni, soliste, dirijor şi compozitor, într-o osmoză cum rar mi-a fost dat să aud. Dessner însuşi sprintează din primele rânduri ale sălii pentru a mulţumi spectatorilor care aud prima din ceea ce cred că va fi un şir de multe revizitări ale acestei lucrări monumentale şi atât de generoase pentru ureche şi suflet. Un gând de drag pentru K & M Labeque - doar ştiţi că le iubesc de la Festivalul Enescu de acum nu ştiu câţi ani, nu neapărat pentru presta(n)ţ(i)a lor muzicală, ci pentru felul atât de original în care şi-au conceput personae-le artistice - pentru că i-au cerut strălucitului Dessner să scrie acest concert.

Partea a doua a venit cu una dintre simfoniile la care sucomb indiferent de câte ori m-am cufundat în ele: a III-a de Saint-Saëns, Simfonia cu orgă. Dacă la Stravinski m-am plictisit, iar la Dessner am fost prea subjugat de noutatea sonorităţilor, aici am avut cea mai bună ocazie de a-l aprecia pe Matthias Pintscher, inclusiv în inteligenta alegere a oglindirii celor două piese majore ale serii. Membrii Orchestre de Paris au, probabil, în ADN această muzică, uneori Ceaikovski, alteori Berlioz sau Liszt, sută la sută romantic franceză, în care inovaţiile autorului sunt evidente. Aici se înscrie inclusiv opţiunea neobişnuită pentru alt tandem pianistic, cu pasaje definitorii în ultima parte. Partea a doua din Saint-Saëns (cea mai frumoasă dintre toate, dacă mă întrebaţi pe mine) a fost o probă de rafinament, de vizualitate sublimată, de tandreţe şi irizări pastelate. În mijlocul lor s-a insinuat orga lui Thomas Ospital, a cărei primă intervenţie, deşi surdă şi integrată ansamblului, a avut forţa telurică care să reverbereze în fiecare fotoliu. Pe deasupra ei, valurile coardelor s-au înlocuit şi s-au înlocuit, în timp ce orga a continuat să sondeze abisul fundului de mare. Deşi partea a treia a fost glorioasă, strălucitoare, chiar strivitoare prin amplitudine şi foc de artificii, în care fortissimo-ul instrumentului solist s-a înălţat ca un vitraliu gotic, eu am rămas în tabloul evanescent al mijlocului de operă, căutând diminuendo-ul respiraţiei proprii, ca să nu o pierd pe cea a muzicii. A fost unul dintre acele momente în care, spectator martor, doreşti să fotografiezi cu simţurile o emoţie care îţi vine din toate părţile şi să o conservi, într-un exerciţiu de taxidermie imaterială, în muzeul non-exponatelor personale.


Igor Stravinski: Cântecul privighetorii, poem simfonic în trei tablouri
Bryce Dessner: Concertul pentru două piane (creaţie franceză)
Camille Saint-Saëns: Simfonia nr. 3 în do minor, cu orgă, op. 78

Katia & Marielle Labeque - pian, Thomas Ospital - orgă
Orchestre de Paris / Matthias Pintscher - conducerea muzicală
Philarmonie de Paris, 18.10.2018.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Constantinescu


Alte articole

 Portrait - primul album a cappella din România marca Blue Noise, Comunicat de presă
 Chacun à son centenaire - Hughenoţii la Opera din Paris, 2019, Marius Constantinescu
 Basme sonore povestite de ansamblul SonoMania - Festivalul 3Sound, 2018, Vlad-Cristian Ghinea
 Mostly Mozart şi Mark Morris , Roxana Pavnotescu
 Un balet vesel şi sentimental la Opera Comică pentru Copii - Poveste vieneză, Iulia Toea-Mureşan
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer