Când planul de răzbunare al lui Shylock e dejucat de măiestria juridică a lui Baltazar, alter-ego-ul masculin-magistrat al Portiei (Enikő Györgyjakab, la reprezentaţia din 24 noiembrie 2018), creştinii din sala de judecată îl siluiesc la botez pe cămătarul evreu, udându-l cu apa ce se scurge dintr-un pet de jumate' plasat în prelungirea falusului.
Spectacolul lui Gábor Tompa e cuprins între două coperte: la început, Shylock îi piaptănă fiicei sale lungul păr şi amândoi cântă un vechi cântec din folclorul iudaic; la final, Shylock e mut, în timp ce Jessica abia dacă mai ştie să îngâna câteva vorbe din cântecul acum uitat.
Neguţătorul din Veneţia a intrat în istorie (şi) pentru antisemitismul său. Deşi nu a cunoscut în viaţa sa vreun evreu (accesul acestora în insula britanică era interzis de mai bine de trei secole), Shakespeare a ştiut să aşeze într-un text dramatic toate stereotipurile epocii sale ce îi priveau pe aceştia.
Epoca sa, am spus? Stereotipurile ce îi priveau pe evrei? Particularizarea şi restrângerea semnificaţiilor nu-şi au rostul. Regia lui Tompa Gábor şi traducerea-adaptare a lui Ádám Nádasdy aşază accentele astfel încât povestea să ne privească atât pe noi, aici şi acum, cât şi orice raport majoritate-minoritate ori modern-tradiţional se pot imagina în zilele noastre.
Creştinii lui Tompa îşi dezvăluie rânjetul hâd, agresivitatea prost-deghizată în pungi-capete de porc purtând efigia lui Shakespeare ("el, el e antisemitul violent! el ne-a pus să facem, să zicem ce facem, ce zicem. Noi? Noi n-avem nici o vină, noi suntem simpli executanţi fără vreo putere, fără vreo responsabilitate de a schimba, îndrepta mersul lucrurilor"), apucăturile de gloată ce nu îi recunoaşte drept oameni decât pe cei de acelaşi trib.
Nu, Shylock-ul lui Zsolt Bogdán nu încetează să întruchipeze (şi) răul, deşi, în momentul decisiv, cuţitul său tremură în apropierea cărnii lui Antonio (Gábor Viola). Doar că răul e de găsit şi în rândul creştinilor, în forme dintre cele mai variat-schimonosit-detestabile. Tompa aşază cele două tabere faţă în faţă şi le developează hălcile de carne & suflet putrede, care le împing vorbele & faptele înspre violenţă, auto-izolare, ură, moarte.
*
În scena balconului, pe acorduri de Hey Jude, Jessica cade în braţele iubitului Lorenzo. Deşi nu doar familiile, ci ditamai religiile se opun, cei doi nu repetă povestea Julietei şi a lui Romeo. Formează un cuplu şi îşi trăiesc iubirea. Prin desfăşurarea favorabilă a întâmplărilor, se şi îmbogăţesc. Ei, şi?
Neguţătorul lui Gábor Tompa ne lasă să întrezărim dincolo de exuberanţa clipei. Ce vedem? Prafuri, carduri, plictisuri. Pe pereţii digitali imaginaţi de Dragoş Buhagiar, zeci de ceasuri video-proiectate îşi mişcă haotic limbile. Timpul trece fără sens. În lipsa tragediei, cuplul trăieşte (?) un soi de fericire tâmpă care, lipsită de dealer, se presupune că ar vira rapid în moarte clinică.
*
În montarea clujeană, Portia este, pesemne, personajul central. În interpretarea plină de vitalitate şi multi-nuanţată a lui Enikő Györgyjakab, Portia e singurul rival raţional al lui Shylock şi singurul om capabil să apere cu inteligenţă reduta binelui.
Pentru a împiedica triumful răului şi pentru a dejuca strivirea spiritului dreptăţii sub schela formalismelor juridice care cădeau (pe vremea lui Shakespeare) şi cad (pe vremea ce ne scoată în stradă) pradă imaginaţiei fără limite a vicleniei şi lăcomiei umane, Portia-Balthazar găseşte o chichiţă, o soluţie, un drum. Fără să apeleze la violenţă, fără să schimbe regulile jocului, fără să îşi piardă demnitatea, fără să ajungă să semene cu cei a căror ascensiune încearcă s-o împiedice.
Dar Portia e cumplit de singură. Aproape de final, Enikő Györgyjakab întreabă, la microfonul orientat spre sală, dacă are cineva vreo întrebare pentru ea, cea care "just saved the day". Nimeni nu spune nimic. Pe nimeni nu interesează nimic altceva în afara sărbătoririi decerebrate a victoriei. Cum a fost cu putinţă izbânda e un subiect neinteresant. After-party-ul e totul.
*
Iubirea e Cenuşăreasa versiunii clujene a Neguţătorului. Cumva, nu mai e nevoie de dânsa în ecuaţia existenţei descrise mai sus.
O discuţie purtată în miez de noapte, în miez de Cluj, sugera posibilitatea ca Portia să fi apelat la deghizament (şi) pentru a-l cuceri pe deplin pe un Bassanio (Balázs Bodolai) mult prea atras de braţele lui Antonio. Triunghiul celor trei musteşte de dorinţe confuze. Condiţia contemporană e eroticului.
*
Greu de spus dacă Neguţătorul... lui Tompa e o comedie sau o tragedie. O ironie sau o elegie. O satiră sau un parastas.
Da, tradiţiile se pierd, îngropând cu dânsele deopotrivă rele şi bune, obiceiuri detestabile şi cântece fermecătoare.
Da, omul post-modern e dominat de demonii existenţei la suprafaţă, fără rădăcini şi fără adâncimi. Supus oricând manipulării, preferând, în cantităţi oricât de mari, distracţia.
Condiţia Portiei a fost, este şi va rămâne singurătatea. Dar oameni asemenea ei au existat, există şi vor exista întotdeauna, ţinând, prin faptele şi vorbele lor, lumea.