Un evantai de noutăţi provocatoare a programat Tompa Gábor, selecţioner şi director al Teatrului Maghiar din Cluj, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe, 2018. Cum era de bănuit, unele stridenţe s-au iţit printre ele sub forma unor hibride însăilări scenice, astfel că pe scara dintre sublim şi eşec au apărut şi excese.
Unul dintre aceste excese mi se pare a fi Macbeth în regia lui Luk Perceval, unul din vârfurile de lance ale avangardei artistice actuale. Regizorul belgian a abordat de trei ori piesa lui Shakespeare, la cinci ani distanţă, şi se declară fascinat de ea ca de un "poem mistic" în care feeria aduce angoasa, teama "de a-ţi pierde controlul asupra vieţii". Premisele teoretice fiind exprimate, extrase din declaraţiile regizorului, să vedem ce aduce acest Macbeth realizat la Theatre-Festival Baltic House din Sankt-Petersburg.
În primul rând aduce o scurtare a duratei spectacolului: o oră şi douăzeci de minute. După ce ne-am obişnuit cu spectacole Shakespeare lungi, integrale sau aproape. Din punct de vedere al receptării asta e OK, dacă reuşeşte să concentreze în aşa măsură problematica textului. Shakespeare conferă grandoare prin însăşi esenţa inconfundabilă a discursului său. Luat integral sau pe fragmente. Citit, filmat sau jucat pe scenă. Luk Perceval simplifică în loc să concentreze. Focusează acţiunea piesei pe cei doi eroi malefici, pe cuplul Macbeth - Lady Macbeth, ceea ce e admirabil până la un punct. Adică până în momentul în care îţi dai seama că celelalte personaje sunt anihilate ca funcţie dramatică, devenind simple umbre în planul secund al scenei. Întunericul e dominant, adâncimea planurilor iscă o reţea de drugi de fier în diferite poziţii oblice, făcând ca atmosfera să fie şi mai apăsătoare. Scenografia realizată de Annette Kurz e ofertantă şi sugestivă. Şcolărească e ideea de a pune pe capetele încoronate banale coroane de carton. La adăpostul acestui întuneric complice vor acţiona cei doi în ascensiunea lor pentru putere în Scoţia secolului al XI-lea. Vrăjitoarele, ursitoarele care l-au ademenit pe Macbeth rămân tot timpul în umbră, despletite şi goale, făcând mişcări lascive, accentuând senzaţia de mister şi legendă a spaţiului de joc. În faţă iese un bărbat gras şi buhăit care îşi toarnă pe el găleţi de apă în chip de purificare. E însuşi Macbeth înainte de a comite crimele, dar şi după aceea, căci el rămâne împlântat în centrul scenei bând vin roşu în exces, chefuind sau făcând sex. Partenera lui, în urma predicţiilor ursitoarelor, îl întărâtă şi-i susţine cauza cu mult aplomb actoricesc. Cam la asta se reduce subiectul, regele Duncan, Macduff, Banquo, fiul lui Banquo trecând prin spatele protagoniştilor ca nişte arătări stranii.
Am înţeles că regizorul a vrut să pună în evidenţă hidoşenia lui Macbeth, e limpede că îl vrea atipic până în carnea flască de pe corpul actorului. Astfel ales, el nu exprimă vigoare sau voinţă de parvenire ci numai repulsie. Şi dacă e aşa, înseamnă că asta e miza alegerii. De unde impresia că e un Macbeth fleşcăit, căzut în capcana propriilor năluciri. Actorii n-au nicio vină. Şi dau lista lor spre a le onora efortul. Iat-o: Anatoli Dubanov, Leonid Alimov, Maria Shulga, Roman Driablov, Yurii Elagin, Aleksandr Muravitskii, Elena Karpova, Anna Budanova, Natalia Kolesnichenko, Yulia Rodina, Natalia Zhestovskaya, Taya Savina.
E drept, Shakespeare se poate pune în scenă în moduri dintre cele mai diferite, ca să nu zic aiurite. Mulat pe text, extrăgându-i esenţa sau tangent la el, venind din afară spre a şoca sau a scoate impresia de coclit din faldurile limbajului considerat de unii vetust. Evident, e numai o impresie. Frânturi din farmecul clasicizat al replicilor răzbat şi în Macbeth-ul reducţionist al lui Luk Perceval. Dar numai frânturi (desigur, un inconvenient major este şi subtitrarea în limba română de pe panoul electronic). Cu toată aura lui de limbaj scenic rafinat, expresionist, scăldat în supleţe sintetică fără coloratură realistă, pe mine nu m-a convins.
