Între timp, rolul a căpătat un nume: Conştiinţa. Doar că e un nume incomplet. Mai mult decât conştiinţa-înger lui Apostol Bologa, Manole e duhul care străbate secolul pentru a spune povestea. Mix de Horatio (din oricare Hamlet) şi personajul-narator jucat de Florin Piersic Jr. într-un Patul lui Procust legendar, montat de Cătălina Buzoianu la Bulandra în 1995.
Manole e maestrul de ceremonii care deschide balul. Cel care aşteaptă, seară de seară, în faţa unui bar pe nume Hanged, mărturisirile celor pentru care prea mult alcool semnează o condamnare la adevăr. Cel care face trecerea de la prezentul pe bază de distracţie, decepţie, emigrare, Timişoreana la pet, iphone, la trecutul pe care îl tratăm, adesea, cu un pet de cola aşezat la poalele statuii pe care n-am privit-o, de fapt, niciodată.
Ah, nu, nu va urma un spectacol despre cât de ignoranţi sunt eroii clipei în comparaţie cu măreţia străbunilor. Stilul ăsta populist-păşunist de a glorifica nătâng epoci trecute & oameni decedaţi & simboluri de creşă n-a fost niciodată stilul lui Afrim. Nu se va înşira nici o lăcrămioară pe scenă aceea care a cunoscut, cândva, momente ruşinoase. Afrim preferă macii.
Apropo de scena aceea. "He got me from hello!" mi-a mărturisit un prieten, la pauză, cu oarece lacrimi în ochi. Hello înseamnă, în cazul Pădurii, scena. Aflat în cel mai bun an (de până acum) al celei mai bune perioade de creaţie (de până acum), Radu Afrim a realizat, împreună cu formidabilul Cosmin Florea (scenograf, ex-ucenicul Iulianei Vîlsan), cu Andrei Cozlac (proiecţii video & efecte speciale), cu Andrea Gavriliu (mişcare scenica & dans belic & coregrafie erotică) şi cu Marius Manole (cameră-live; da, nu e nici o greşeală!), unul dintre cele mai frumoase spaţii de joc pe care le puteţi admira în anii aceştia.
Multe ni se vor şterge din amintire în timp, dar greu de crezut că vom uita vreodată textura acelor imagini, timbrul acelor voci (vorbite, cântate, şoptite), emoţia acelor umbre, violenţa caldă a acelor lumini. Acele reflectoare laterale amintind de Unchiul Vania al lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, măturând uriaşa lăţime goală a spaţiului de joc, acel proiector livrând pe giganticul ecran din adâncul scenei imagini alb-negru, filmate live în mica încăpere ce va fi, la răstimpuri, casa părintească a lui Bologa, casa fericirii lui Bologa, antecamera morţii lui Bologa. Întâlnirea acestor axe perpendiculare a redat teatrului scena Sălii Mari a TNB.
*
Apostol Bologa al lui Alex Potocean e poate cel mai ne-afrimian dintre personajele recente ale artistului (apropo, ştiţi vreun artist român peste Afrim în acest moment particular pe nume decembrie 2018?). Individualitatea lui e atât de pregnantă, încât spectacolul pare un cult al personalităţii acestui om gâtuit de dileme, zdrobit de nehotărâre, măcinat de imposibile alegeri.
Regizorul-scenarist a aşezat textul lui Rebreanu cât să însceneze o uriaşă poveste de iubire a semenilor pentru Apostol şi a autorului pentru umanitate. Nicicând un om mai iubit, nicicând un om mai orb la iubire.
Din succesiunea de imagini "la zi" care acompaniază finalul, imediat după monologul de final în care Bologa al lui Afrim & Potocean, prin "Unde mergem noi, Doamne Dumnezeule?", ridică ştacheta aşezată acum decenii de Ilie Moromete al lui Gulea & Rebengiuc, desprindem un singur înţeles: privilegiul absolut al individului în faţa masselor, al omeniei în faţa cruzimii, al adevărului în faţa minciunii, al vieţii în faţa morţii.
*
Prin jocul sau egal, sec, exterior, refuzând orice excese, Potocean îl aduce în 2018 pe intelectualul interbelic ale cărui gesturi şi monoloage ar fi putut fi bănuite de inactualitate. O oarecare nuanţare poate că ar fi de dorit în anumite momente, pentru o mai bună subliniere a transformărilor prin care sufletul tulburat al personajului său trece. Dincolo, însă, de această observaţie periferică, interpretarea lui Potocean stă sus. Foarte sus.
La reprezentaţia din 16 decembrie 2018, spectator a fost şi Şerban Pavlu. Coriolanus său de la Bulandra şi Bologa al lui Potocean de la TNB sunt doi dintre stâlpii acestui an teatral care forţează superlativele. Cele două spectacole, cei doi actori, cei doi regizori şi cele două spaţii de joc schimbă regula obişnuită a jocului.
*
Într-o (foarte bună) distribuţie preponderent masculină, există un nucleu feminin ce se apropie de perfecţiune. Momentele mamei (Natalia Călin) şi ale Ilonei (Raluca Aprodu) emană genul acela de emoţie pentru care orice bucată vestimentară devine ultra-utilă întru oprirea şuvoiului de lacrimi. Bunătate în stare pură, înţelegere venită din iubirea nedecuplată de raţiune.
*
O vorbă despre Klapka (Richard Bovnoczki), una despre Varga & generalul Karg (Istvan Teglas). Îngerul-laş, demonul-ne-părăsit-de-conştiinţă. Mesagerii destinului, mereu sub privirea lui Bologa, arătându-şi în fiecare clipă cărţile pe care încearcă, din răsputeri, să nu le joace.
Alura semeaţă & gulerul ridicat ale lui Bovnoczki. Aducând, cumva, cu Ciulei. Pantalonii cei roşii & formidabilul deghizament ale lui Teglas. Aducând, cumva, cu afişul de la Amadeus-ul lui Forman.
*
O vorbă spune că, în versiunea iniţială, spectacolul avea 4 ore. Duminică seară, pe 16, a durat doar 3 ore şi 35 de minute. Dacă vorba e corectă, pierderea e a tuturor. Nu există argument pentru scurtarea spectacolului altul decât o eventuală decizie estetică a autorului.
*
Finalul. Manole ţinând-o pe după umeri pe Teodora Purja, una dintre cele două voci live (alături de fiica ei, Lenuţa) ale spectacolului. Nemişcare pe scenă. Agitaţie exuberantă în sală. De data asta, a aplauda în picioare ţine de firesc.
*
Nu doar cadavrele atârnă spânzurate. O secvenţă-blitz înfăţişează două nuduri masculine, plesnind de sănătate, pendulând în neant.
La început, a fost ura. URA REA. Litere decupate din Pădurea Spânzuraţilor.
La sfârşit, am rămas cu încrederea. Încrederea că adevărata credinţa e de găsit, poate, la capătul disperatelor încercări ale Apostolului de a nu-şi adormi conştiinţa, de a nu-şi amputa bucăţica de sine care îi spune "Nu, asta nu se poate, asta nu pot face!". Încrederea că unicul sens e căutarea continuă a unui sens.
Încrederea că nu există vechi şi nu există nou, ci doar un duh, o conştiinţă, două puncte dispuse vertical, care străbat lumea, timpurile, evurile, păstrând în ele aceeaşi eternă încercare a omului de a-şi învinge micimile, răutăţile, întunericul.
Încrederea care abrogă lipsă de încredere ce transformă omul emigrat din condiţia de om într-un corp plesnind de sănătate, bălăngănindu-se delabrat prin cine ştie ce pădure a spânzuraţilor înainte de moarte.
Încrederea cu care un actor îşi aruncă un braţ peste umerii unei ţărănci şi priveşte spre sala cu roşu în obraz, întrebându-se: "Oare au înţeles?".
Pădurea spânzuraţilor
după Liviu Rebreanu
Regie: Radu Afrim / Scenariu: Radu Afrim / Univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Cosmin Florea / Coregrafie: Andrea Gavriliu / Video Mapping: Andrei Cozlac / Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu / Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu / Asistent decor: Gabi Albu / Regia tehnică: Costi Lupşa
Cu: Alexandru Potocean (Apostol Bologa), Marius Manole (Conştiinţa, Richard Bovnoczki (Klapka), Ciprian Nicula (Petre), Raluca Aprodu (Ilona), Istvan Teglas (Locotenent Varga, Generalul Karg), Vitalie Bichir (Paul Vidor), Natalia Călin (Doamna Bologa), Ada Galeş (Marta, Ţărancă),:Florin Călbăjos (Preotul Boteanu, Muzicant), Alexandra Sălceanu (Preoteasa, Soră medical), Emilian Mârnea (Caporal, Muzicant), Liviu Popa (Cervenco), Cristian Bota (Colonelul Gross), Alexandru Chindriş (Pălăgieşu, Soldat), Octavian Voina (Svoboda, Soldat), Andrei Atabay (Medic militar, Soldat), Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu (Soldat), Flavia Giurgiu (Ţărancă, Soldat), George Olar (Vasile, Soldat), Tiberiu Enache (Adolescent, Soldat), Bogdan Iacob (Ofiţer), Vlad Ionuţ Popescu (Soldat-Poet), Lenuţa şi Teodora Purja (interprete)