aprilie 2021
Pădurea spânzuraţilor
Premiera spectacolului Pădurea spânzuraţilor a avut loc în anul Centenarului, iar asta mă face să mă gândesc dacă nu cumva regizorul Radu Afrim a încercat să pună o întrebare despre cum ne-am schimbat, despre involuţia noastră ca popor - suntem mai cinici acum decât în trecut? Cred că da, pentru că altfel nu-mi explic barbaria cu care unii spânzură câini în păduri, imagini pe care Afrim le foloseşte pentru a arăta cum am înţeles noi, ca naţiune, "civilizaţia".

Pădurea spânzuraţilor e acel roman greu al lui Rebreanu pe care (aproape) nimeni din generaţia post-'89 nu l-a iubit în anii de liceu. Un roman pe care elevii de azi nu-l mai citesc pentru Bac, pentru că există comentarii pe care le pot învăţa pe de rost. (Scriind asta, înţeleg ce a "reuşit" sistemul educaţional din România să facă uneia dintre cele mai bune cărţi din literatura română). Prin abordarea sa, regizorul a reuşit să transforme un text studiat superficial / nestudiat la şcoală într-o analiză a evoluţiei noastre ca neam în ultimii 100 de ani.

Pădurea spânzuraţilor - spectacolul, nu romanul - are pe de-o parte, intriga lui Rebreanu cu Apostol Bologa pendulând între datoria lui de ofiţer şi sentimentul de apartenenţă la naţiunea română şi, pe de altă parte, are tineri care n-au citit cartea pentru Bac, cu părinţi plecaţi în Italia, are o coregrafie puternică şi emoţionantă- concepută de Andrea Gavriliu -, are o scenografie parcă desprinsă dintr-un tablou atent lucrat semnată de Cosmin Florea, are un video mapping emoţionant şi excelent realizat de Andrei Cozlac şi, paradoxal, are mult umor, alături de multă durere.

Vedem proiecţii cu păduri tăiate, cu câini spânzuraţi, cu jandarmi care au bătut protestatarii în Piaţa Victoriei, cu mineri care au bătut alţi protestatari în Piaţa Universităţii. O multitudine de imagini ale urii ne trec prin faţa ochilor şi, pentru un moment, ne gândim că e firească această ură, pentru că suntem deja atât de obişnuiţi cu ea. Dar asta nu e o normalitate! Sau nu ar trebui să fie... Iar succedarea rapidă a acestor imagini tocmai asta ne arată şi ne cutremură. "Iubirea n-a ucis niciodată. Numai oamenii ucid in numele ei.", spune Apostol Bologa la un moment dat.



Casa din mijlocul scenei este pe parcursul spectacolului de toate: clubul The Hanged, cazarmă militară, biserică, sală de judecată, ba chiar şi casă parohială. Este scena iubirii, a luptelor dintre membrii unei familii, a întrebărilor şi rugilor fierbinţi către Dumnezeu.



Costumele, dansurile, felul în care se mişcă actorii, toate sunt spectacole consistente în sine. Iar jocul actorilor nu se lasă mai prejos. S-a scris deja, laudativ, despre rolul Apostol Bologa făcut de Alexandru Potocean şi îmi pare că laudele sunt meritate. Totodată, nu a trecut neobservată prestaţia lui Marius Manole în rolul Conştiinţei, o prestaţie memorabilă a acestui talent în stare pură. Am remarcat şi interpretarea fără cusur a lui Richard Bovnoczki (Klapka), precum şi pe cea a lui Istvan Teglas (locotenentul Varga şi generalul Karg) - acest actor care urcă pe scenă şi rosteşte, se târăşte, se mişcă, se contorsionează şi priveşte ca nimeni altul, oferind spectatorilor încă o mostră din versatilitatea sa. Surprize au fost şi Ciprian Nicula (Petre), pentru că umorul lui din scenă a scos spectacolul în câteva momente din zona tragică, apăsătoare, Natalia Călin (doamna Bologa), pentru talentul ei ieşit din comun, dar şi pentru căldura şi entuziasmul pe care le-a emanat pe scenă (pe care le-am perceput chiar şi în versiune online). Cu toate acestea, mai degrabă decât prestaţiile individuale (fantastice), trebuie apreciată munca întregii distribuţii şi a întregii echipe care a colaborat pentru ca acest spectacol să fie ceea ce este. Interesant şi modul în care camera video filmează în cadru strâns detalii semnificative ale unor scene de maximă tensiune, evidenţiind astfel expresii faciale şi gesturi care altfel poate ar scăpa spectatorilor.



Dincolo de această împletire spectaculoasă de mijloace tehnice şi artistice, spectacolul lui Radu Afrim este mai mult decât o demonstraţie de creativitate şi talent. Mesajul e devoalat odată cu ridicarea cortinei într-o superbă metaforă vizuală şi sonoră: tinerii la bustul gol, cu fierăstraie în mână, la picioare având la picioare buturugi proaspăt retezate. Alături, e o femeie care, într-o tânguire a vocii şi a corpului, cântă o doină de jale. Trecutul şi prezentul stau, astfel, faţă în faţă, dar nu-şi vorbesc. De fapt, nu ştiu să-şi vorbească.

Emoţia se instalează în primele secunde şi rămâne constantă până la finalul spectacolului, cu câteva vârfuri de intensitate. De pildă, scena în care o statuie a unui soldat rănit rosteşte de pe soclu ultimele rânduri scrise iubitei de acasă în timp ce un cuplu de azi îşi arată iubirea în jurul statuii şi al unei sticle de Coca-Cola sau scena unui spital de campanie în care fiecare îşi plânge durerea fizică, psihică şi frica. Dar poate cel mai intens moment este acela în care Bologa, aflat pe marginea prăpastiei, încearcă să vorbească oamenilor prezentului - care merg pe cărarea şerpuită cu ochii ficşi în lumina ecranelor, sub proiecţia unui Iisus al lui Da Vinci ai cărui ochi se închid a necredinţă.





O scenă care m-a emoţionat şi surprins în mod special - dovadă că regizorului i-a reuşit dialogul între generaţii - e chiar la început, când Conştiinţa lui Bologa vorbeşte cu un tânăr ieşit din clubul The Hanged: "Spui că eşti dezamăgit de ţara ta. Schimb-o! Sau planul B: pleacă! Astea-s opţiunile, astea-s variantele, astea-s vremurile. Aplică însă planul B numai după ce te convingi că prima variantă nu mai funcţionează nici dacă-ţi dai foc în piaţa publică. Însă eu te-aş sfătui să nu-ţi dai foc în piaţa publică. Ştiu, piaţa e un câmp de luptă, deşi mulţi ar spune că nu e."

Pădurea spânzuraţilor în viziunea lui Afrim e o radiografie onestă a noastră, a societăţii în care trăim şi, într-adevăr, nu ne arată bine, ci fix aşa cum suntem. Şi asta e bine căci spectacolul funcţionează (în opinia mea, cel puţin) ca un catharsis, în urma căruia trebuie să schimbăm răul din noi, să înţelegem ceea ce a fost şi să privim cu puţin mai multă iubire spre ceea ce va urma.

De asta aş trece spectacolul la vizionare obligatorie pentru elevii de liceu. Are destule paralele trecut-prezent absolut splendid realizate şi trimiteri la actualitatea zilelor noastre astfel încât să nu plictisească, iar felul în care debutează spectacolul cred că fix asta caută şi găseşte - o legătură cu generaţia tânără, care (în mod ideal) va începe să construiască România următorului veac.

Într-o societate ideală, elevii ar veni însoţiţi de profesorii lor la acest spectacol de la Naţional. Din păcate însă, nu cred că se va întâmpla într-un viitor apropiat, căci acest lucru ar presupune existenţa unei alte viziuni asupra educaţiei, a literaturii şi a teatrului, a relaţiei dintre ele şi, implicit, un alt tip de asumare a responsabilităţii în dialogul social şi comunitar. Noi am fost obişnuiţi că şcoala e locul în care înveţi pe de rost texte, concluzii ale altora, ambalate ieftin şi livrate în limbaj de lemn.

Am încercat să răspund întrebării de la finalul spectacolului "Noi unde mergem?" şi mi-am dat seama că nu ştiu. Probabil că acolo unde ne vor duce conştiinţele, dacă nu ni le vom spânzura pe drum. Căci mai e mult până departe.

Credit foto: Adi Bulboacă.
De: după Liviu Rebreanu Regia: Radu Afrim Cu: Alexandru Potocean (Apostol Bologa), Marius Manole (Conştiinţa, Richard Bovnoczki (Klapka), Ciprian Nicula (Petre), Raluca Aprodu (Ilona), Istvan Teglas (Locotenent Varga, Generalul Karg), Vitalie Bichir (Paul Vidor), Natalia Călin (Doamna Bologa), Ada Galeş (Marta, Ţărancă),:Florin Călbăjos (Preotul Boteanu, Muzicant), Alexandra Sălceanu (Preoteasa, Soră medical), Emilian Mârnea (Caporal, Muzicant), Liviu Popa (Cervenco), Cristian Bota (Colonelul Gross), Alexandru Chindriş (Pălăgieşu, Soldat), Octavian Voina (Svoboda, Soldat), Andrei Atabay (Medic militar, Soldat), Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu (Soldat), Flavia Giurgiu (Ţărancă, Soldat), George Olar (Vasile, Soldat), Tiberiu Enache (Adolescent, Soldat), Bogdan Iacob (Ofiţer), Vlad Ionuţ Popescu (Soldat - Poet), Lenuţa şi Teodora Purja (interprete)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus