Ultimul spectacol de Radu Afrim pe care l-am văzut a fost la Sfântu Gheorghe Despre oameni şi cartofi. A fost dur, m-a mişcat tare, îmi amintesc fără să recitesc tot ce am scris atunci, în primăvară. Pe Marius Manole l-am văzut tot în primăvară la Bulandra în Richard 3 de Andrei Şerban, iar pe Alexandru Potocean îl ştiam de demult din filmul Portretul luptătorului la tinereţe poveste romanţată despre Ogoranu şi Rezistenţa din Munţi. Cartea am citit-o şi eu ca orice adolescent, pentru BAC. Nici nu mai ştiu dacă m-a atins foarte tare atunci, însă bănuiesc că nu. Citeam enorm în perioada aia însă lipsit de disciplină, mult şi prost şi alandala, tot ce îmi cădea în mână, fără structură şi fără să ştiu să apreciez romane ca Ion sau Pădurea spânzuraţilor.
De văzut spectacolul era însă un "must", au văzut-o câteva prietene şi au fost atinse de el, iar felul în care mi s-a spus "Trebuie să vezi spectacolul ăsta!" m-a convins să fac drumul la Bucureşti. Nu a fost deloc o povară, din contră.
Timp de 3 ore şi 30 de minute (cu pauză) am fost în transă. Pentru că deşi au trecut mai mult de 6 ore de când s-a terminat spectacolul şi scriu rândurile astea în tren, deşi între timp am mâncat, băut şi m-am plimbat prin Cişmigiu, deşi am mai trecut printr-un mic şoc pentru că am reuşit să pierd un alt tren, tot nu mi-am revenit după Pădurea asta care mi s-a părut genial pusă-n scenă.
Spectacolul nu poate fi povestit ca un comentariu literar de clasa a XI a la care se şi face referire la început. Nu seamănă nici cu filmul, e un fel unic de a privi cartea. Pot spune ce mi-a rămas mie în minte şi ce cred că o să-mi rămână veşnic, ţinând cont de cum îmi ştiu eu memoria. Apostol Bologa locotenent în armata Austro-Ungară este anunţat că divizia lui trebuie să lupte în Ardeal (suntem în 1918 în text) şi el spune că nu se poate "Fraţii nu luptă contra fraţilor lor!". / "Ba da, luptă!" i se răspunde iar pe ecranul gigantic de pe fundalul scenei rulează scene de la mitingul din 10 august 2019.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi, mi s-a strâns inima, mi s-au înecat nişte şoapte în gât. Oare ce am fi noi fără rezistenţa aceea din stradă, ce aş fi fost eu fără experienţa aceea? Când mi-a fost mai teamă ca atunci pentru viaţa multor prieteni de-ai mei...?
Înainte de asta un zgomot asurzitor pe fundal m-a uimit pentru că drujbele tăiau pădurea. Felul în care pădurea era tăiată nu a fost nicicând mai trist ca azi la o lună de la Marşul pentru Păduri şi la ani de zile de la începutul jafului continuu al unor mâini criminale din aurul verde. Chestiune de civism? De naţionalism? Nu. Doar de constatare tragică a unor adevăruri dure despre ţară.
Spectacolul a avut premiera în anul Centenarului. Cred că s-a vrut o întrebare despre felul în care ne-am schimbat noi ca oameni, despre e(in)voluţie. Suntem mai cinici acum, când ştim mai multe? Cred că da, pentru că altfel nu-mi explic cruzimea cu care unii semeni spânzură câini în păduri, imagini pe care Afrim le foloseşte iar pentru a arăta cum am înţeles noi ca popor "civilizaţia".
Pădurea spânzuraţilor e răscolitoare. Felul în care cântă Lenuţa şi Teodora Purja cântece vechi româneşti în grai ardelenesc face pielea de găină. Nu poţi sta impasibil la versuri doinite care plâng feciorii plecaţi la oaste. "Noi nu am vrut să fim eroi, noi nu am vrut să mergem la război!" e o altă replică ce mi-a rămas în minte pentru că în curând se face vremea să comemorăm alţi români, imediat...
Încerc să-mi dau seama ce durea mai tare. Dialogul pe care îl avea Apostol cu Conştiinţa lui? Felul în care îl iubea mama şi îi scria "carte"? Spitalul de campanie, prietenia dintre Apostol şi Varga, care a fost şi ea pusă la încercare? Toate astea dar mai mult lupta lui Apostol să-l găsească pe Dumnezeul copilăriei, acel chip de Iisus al lui Leonardo da Vinci care apare peste toată scena când aflat pe marginea prăpastiei, Apostol se plimbă printre tineri contemporani care stau cu ochii în telefon şi viaţa se consumă la fel de zbuciumată pe lângă ei sau prin ei sau prin telefoanele lor.
"Iubirea nu a ucis pe nimeni niciodată, doar oamenii ucid în numele ei" îi spune Bologa lui Gross. Asta după ce se îndrăgosteşte de Ilona şi iese din logodna cu Marta pe care nu o iubea. Ilona care îi spune printre gratii "Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit. Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri"... Pot eu să zic diferit? Că am mai iubit şi eu în viaţă şi mulţumesc lui Dumnezeu că iubesc şi acum.
Spectacolul e greu, e lung şi e construit fantastic de imaginativ. Jocurile de lumini şi umbre, reflectoarele, muzica, fumul, augmentează toate senzaţiile. Am ieşit din sală stoarsă, frântă. Am fumat o ţigară repede, să mă recompun. Dar asta face Afrim din om. Caută în colţurile Conştiinţei fiecăruia de la timiditatea unui sărut reţinut al unui bărbat la taina Nopţii de Înviere, de la importanţa pe care o acordăm unei funcţii de general la ce anume înseamnă să fii gropar sau tâmplar. Vitejia în ce se mai măsoară? Mai eşti dezertor dacă fugi din armată pentru că nu vrei să tragi în fraţii tăi români? Unde sunt liniile? De ce nu e totul simplu şi mai ales nu-i aşa că nu e totul doar alb sau doar negru?
Un adolescent lăsat de părinţi în grija bunicilor - părinţi care îşi compensează lipsa trimiţând haine de firmă - se întreabă şi el dacă ar trebui să plece din ţară. Însă conştiinţa îl întreabă "Ai făcut tu tot ce puteai face pentru ţara asta încât să pleci, ai fost în Piaţă ţi-ai dat foc acolo?" Bun, astea e extrem, Conştiinţa spune la fel, însă ideea era aceea, de a face tot ce poţi pentru a schimba lucrurile aici şi apoi în altă parte.
Casa din fundat a fost de toate: discotecă, casă de locuit, cazarmă militară, biserică, sală de judecată, casă parohială. A fost scena iubirii, a luptelor dintre membrii unei familii, a distracţiei şi bârfei armonioase, a întrebărilor şi rugilor fierbinţi către cer. Adică tot ce e o casă normală românească. O casă vie.
Am plecat deja de o oră din Bucureşti, mă bucur că operatorul ăsta privat cu care călătoresc mi-a pus şi masă şi priză la dispoziţie pentru a putea scrie. Idee n-am dacă textul mi-e logic şi leagă lucrurile fix cum le voiam eu. E un monument de spectacol acesta şi se joacă tare bine. Costumele, dansurile, felul în care se mişcă actorii sunt consistente chiar separate de întreg. Aproape toţi actorii mi-au plăcut, cel mai mult însă, Ciprian Nicula (Ordonanţa Petre) - pentru că umorul lui însenina scena, şi Natalia Călin (mama lui Apostol Bologa) - pentru că atâta căldură şi entuziasm eu nu am mai simţit la teatru.
În încheiere reiterez ceva, cu riscul de a deveni enervant. Arta, teatrul, cultura, rămân redute ale rezistenţei permanente în faţa abuzurilor societăţii şi a anumitor politicieni. Trebuie apărate de cât mai mulţi dintre noi. Mergeţi la spectacolul ăsta, toţi suntem datori cu oglindiri sufleteşti indiferent de laicitatea vieţii noastre efemere.
(Bucureşti - 8 decembrie 2019)