Institutul Cultural Român de la Londra a dedicat un program scriitorului român interbelic Liviu Rebreanu. Un eveniment special al acestui memento l-a constituit difuzarea fabulosului spectacol Pădurea spânzuraţilor al Teatrului Naţional din Bucureşti, în regia lui Radu Afrim (a cărui premieră a avut loc în decembrie 2018).
Radu Afrim sondează atent toate resorturile romanului: naţionalismul, aspectul istoric, religios, psihologic şi mai cu seamă iubirea care le uneşte într-un spaţiu imagistic multidimensional, impregnat de mesajul apostolic al eroului cu nume predestinat. Regizorul propune o dimensiune metafizică a morţii lui Apostol Bologa, surprins de-a lungul reprezentaţiei în câteva momente confesive între credinţă şi tăgadă. Drama în crescendo este anume evocată livresc prin discursul poetic şi potenţată plastic de imaginea Hristului proiectată pe fundalul scenei - o epifanie ce i s-a revelat copilului de şase ani, în altarul bisericii. Apostol Bologa este un Iuda care trădează conştiinţa naţională - se înrolează în armata străinilor pentru a împlini un capriciu frivol al iubitei sale unguroaice, Marta. Precum Iuda care "se spânzură" din disperare, eroul urmează vocea conştiinţei care-l conduce în final la moarte prin spânzurătoare. Portretul Mântuitorului - o compoziţie grafică după pictura lui Memling - Salvator Mundi - (la rându-i inspirat de tabloul dispărut al lui van Eyck, despre care se crede că a exprimat cel mai corect trăsăturile lui Isus) aduce emblematic şi iterativ ipostaza christică a personajului, confruntat cu revelaţia morţii, a iubirii şi a deşertăciunii vieţii pe pământ.
Radu Afrim este un coregraf al imaginii, mereu preocupat de banda sonoră ce se integrează organic structurii scenografice. În juxtapunere cu linia melodică, textul survine cu o tonalitate poetică între livresc şi dramatic. În mai toate creaţiile, scenariul complet original sau grefat pe o operă literară aparţine regizorului care reclamă şi funcţia de dirijor al universul sonor (semnată cu distincţie pe generic).
Scenografia (Cosmin Florea) vine cu o formulă simplificată, minimală - o baracă cu o multitudine de funcţii ce aminteşte, prin tehnicile de iluminare şi transfigurare, de interioritate a vieţii ce se petrece dincolo de chenarele geamurilor, de trailer-ul lui Marie din spectacolul 32 Rue Vandenbranden a companiei coregrafice Peeping Tom. Baraca serveşte drept cămin părintesc, garnizoană militară, casa Ilonei, farul inamic, închisoarea şi barul "Spânzuratului" din universul paralel al contemporaneităţii. Din ea pornesc pe poteca în zig-zag rătăcirile, înstrăinările şi drumurile eroului. Drumurile sunt iniţiatice: o întoarcere "acasă" în permisie ce-l salvează temporar, drumul iubirii presărat cu trandafiri roşii - simbol al nunţii în cer cu Ilona - drumul către moarte (al dezertării).
Imaginea pădurii spânzuraţilor, ce deschide şi închide romanul lui Rebreanu, e simbolic reprezentată de trunchiuri moarte (retezate) ce saltă ca nişte himere şi "dăngăne" ca nişte clopote. Universul cazon vine cu o coregrafie lineară a uniformei; un grup de soldaţi albaştri se mişcă în gesturi frânte, mecaniciste şi rigide.
Creşterea tensiunii dramatice e realizată prin monologul confesiv, recitativ sau prin dialogul interior cu propria conştiinţă. Dialogul este exteriorizat prin dedublarea fizică a rolului lui Bologa: Alexandru Potocean şi Marius Manole (conştiinţa). Tehnica dedublării aduce un raport dihotomic expresiv al personajului cu el însuşi. Mintea şi sufletul - scindate în două roluri distincte - se conciliază abia la sfârşit într-un demers filozofic, în pregătirea Marii Treceri: inima şi mintea parcă nu mai pot merge împreună. Conştiinţa - ca personaj - este un vehicul de analiză şi reprezentare a evoluţiei personajului dintr-o perspectivă narativă, urmărind gradat toate stadiile: raportarea eroului la subconştient, de alter-ego, de supraeu. Abia în final, eroul se identifică cu propria conştiinţă, devenind un apostol al iubirii: al iubirii de suflet pentru Ilona şi al iubirii de neam ce ţine de o condiţie morală superioară. Conştiinţa îndeplineşte şi rolul de rezoner, adesea urmărind fidel textul auctorial citat explicit şi transcris pe ecranul din fundalul scenic. Rechizitoriul livresc serveşte acolo unde scena nu deţine instrumentele necesare de-a reprezenta măreţia şi profunzimea textului literar, cum ar fi descrierea privirii din ochii condamnatului Svoboda în scena execuţiei. Radu Afrim lasă textul să vorbească în timp ce gimnastica spânzuratului vorbeşte în simboluri, într-o semantică sugestivă a gestului. Intertextualitatea - ca procedeu estetic - folosită in realizarea personajului conştiinţă îndeplineşte funcţia de introducere a clivajului între monologul interior, textul citat (din romanul lui Rebreanu) şi dialogul aforistic, încărcat cu fizicalitate - într-un demers peripatetic - în fapt, retoric între personaj şi conştiinţa sa.
Dulcele grai ardelenesc constituie un alt instrument estetic, puternic reliefat în doine autentice interpretate cu tragism sau pus în gura unor personaje cu valoare de simbol, purtătoare a valorilor tradiţionale: mama îndoliată cu chip de icoană (Natalia Călin) care nu înţelege rostul fiului în acest război şi Petre (Ciprian Nicula), soldatul simplu, ordonanţa loială, cu mintea mereu "acasă" , cu dragoste de ţară şi de Dumnezeu, cunoscător al sufletului lui Bologa în ciuda manifestărilor lui exterioare dictate de datorie - aşa cum Petre rămâne apostolul cel mai credincios până la capăt al lui Isus.
Spectacolul se deschide cu un tablou de atmosferă de factură suprarealistă, pădurea spânzuraţilor a dispărut în zgomotul infernal produs de oamenii cu drujbe - noile arme ale unui război rece şi pustiitor, lupta naţiunii române împotriva românilor - aşezaţi în aure de lumină, într-un peisaj extraterestru, ca în picturile lui Chirico. Un prolog cu o gravă notă politică moralizatoare demonstrează universalitatea romanului. O proiecţie într-o suprarealitate actualizată aduce baraca a tot funcţională transformată în barul "Spânzuratului" prin fereastra căruia se poate urmări un grup de tineri dansând la o nuntă. Un tânăr Bologa ignorant - dar în acelaşi timp un revoltat, îngrijorat de starea politic-ecologică a naţiunii - îşi întâlneşte conştiinţa la marginea pădurii cu câini spânzuraţi. Vremurile s-au schimbat, dar nu şi glasul conştiinţei. Dacă-i nu-i place în ţara lui, tânărul nu are decât două opţiuni: s-o schimbe - chiar dacă asta l-ar costa să-şi dea foc în piaţa publică - sau să plece - să dezerteze. După 100 de ani, peisajul de după bătălie nu s-a schimbat prea mult, aşa încât Radu Afrim ne introduce imperceptibil în realitatea cărţii.
Cadrele suprarealiste înscriu revelaţiile şi stările eroului pe un fond de albastru tenebros: o mână albă de ghips, monumentală, iese din pământ ca o gheară a morţii, un cap uriaş, culcat chagallian pe acoperiş, cu profilul Muzei adormite a lui Brâncuşi. Adormirea de tot a naţiunii este de altfel prefigurată în prologul piesei prin vocea tânărului răzvrătit. În diverse nuanţe de culoare, muza adormită îmbracă mai întâi albul spectral al morţii, apoi roşul incandescent al luptei şi al sacrificiului, până când ochiul ei lateral se trezeşte, ca să vegheze - ochiul lui Dumnezeu care coboară sofianic peste lume. Ea simbolizează conştiinţa naţională trezită pe câmpul de luptă, când soldaţii români înrolaţi în armata austro-ungară încep unul câte unul să dezerteze.
Scena execuţiei lui Svoboda - fără călău, fără scaun şi fără spânzurătoare - transcende condamnarea de la un proces colectiv la un ritual auto-sacrificial în care Svoboda îşi devine propriul călău. Condamnarea - la care Bologa aderă în numele unui patriotism răsturnat şi a unei anti-trădări a fraţilor cu care refuză să se lupte - este simbolic sugerată printr-o coregrafie de factură expresionistă. Trupul lui Svoboda se zbate prin aer ca o hieroglifă, sare, se chirceşte, se învârte, se răstoarnă. Spânzurat de picioare - cu capul în jos - anunţă ordinea strâmbă a unei lumi pe care o sfidează şi pe care e fericit să o părăsească. Doctorul constată sentenţios că condamnatul a murit mai repede, se pare că i-a fost silă de viaţă.
Personajele semnificative care împlinesc destinul lui Bologa sunt în viziunea lui Afrim aureolate ca simboluri sau roluri monade, simplificatoare: Svoboda (Octavian Voina) - o marcă a demnităţii, curajului şi sacrificiului, Klapka (Richard Bovnoczki) - opusul lui Svoboda, laş, resemnat, dar o conştiinţă trează cu complexul vinovăţiei transferat gradat eroului, Ilona (Raluca Aprodu) - prin simplitatea şi puritatea ei - o măsură a iubirii autentice dincolo de barierele etnice şi culturale.
Generalul Klag (István Téglás) se înscrie şi el în sfera rolurilor simbolice. Scurtat de cap, (şi puţin şi de picioare) înfăşurat în roba militară cu faţa în spate, pare o fantoşă - robot ce trage mereu după el un candelabru gotic, prăbuşit, cu multe braţe, un semn al destrămării imperiului austro-ungar. Klag sugerează o autoritate fără raţiune, "fără cap" a unui război stupid ce guvernează peste o lume răsturnată în care valorile naţionale sunt anihilate sub semnul derizoriu al datoriei. Klag este un simbol universal al puterii invizibile, o inteligenţă cenuşie. El vorbeşte înfundat de sub manta, ca o voce înregistrată ce aparţine unei maşini manipulatoare ce vrea să guverneze lumea după logica ei deraiată în afara credinţei şi a umanităţii. O maşină binară, a viitorului ce oferă eroului două opţiuni: aceea de-a fi victimă (dezertor) sau călău (a-i judeca pe trădători şi a lupta contra propriilor fraţi).
Câteva personaje conturate cu migală vin cu o notă de comic de limbaj şi de montaj: ordonanţa Petre şi Marta (Ada Galeş), logodnica părăsită a lui Bologa, care îşi întâmpină iubitul în limba maghiară în fruntea unui regiment de soldaţi unguri (care nu înţeleg româneşte). Ei subscriu graţiilor frumoasei fete care se plictiseşte..., în timp ce confirmă cu toţii în cor că sunt logodiţi pentru a depărta orice urmă de gelozie. Portretul şarjat - minimalizat - al Martei ce se bâţâie provocator şi vorbeşte în "rrr"-uri prelungite, precum actriţele Hollywood-iene, este subiacent ideii de deplasare a conştiinţei eroului către valorile autentice ce ţin de tradiţie, limbă şi revelaţiile credinţei. Ada Galeş realizează la perfecţiune un rol complex - între sfială, nehotărâre, orgoliu şi un bun simţ ce oferă eroului o veritabilă lecţie de şovinism.
Revelaţia iubirii christice, transpune eroul într-un univers paralel, îl regăsim printre tinerii din barul "Spânzuratului" din primul tablou care bântuie prin pădurea defrişată. Tinerii cu faţa imobilă, fixată în i-phone-ul pe care-l butonează imperturbabili nu par să se sinchisească de disertaţia despre iubire - de psalmii apostolului. Vorbele lui sunt la fel de transparente pentru ei, precum chipurile lui şi al mamei, pogorâte dintr-o altă lume. Şi pentru că ne aflăm în Săptămâna Patimilor, ochii Hristului care-şi face apariţia în fundalul scenei - se închid încet într-o neagră prevestire şi presimţire a lui Bologa că-şi vede pentru ultima oară mama pe peronul gării - învăluită în coroana în floare a unui măr ca într-o rochie de mireasă.
Montarea lui Radu Afrim oferă o puternică experienţă estetică cu un peisaj, în acelaşi timp derizoriu şi măreţ, al tragediei umane, dezbărat de naţionalismul nociv şi excesul patriotard. Războiul e zugrăvit mecanicist şi apocaliptic în toată absurditatea lui. Spiritul cazon însufleţit de sentimentul alienant al fricii e ridiculizat şi stilizat în şarjă. Extrapolată în timp şi universalitate, drama se înscrie între acoladele unui prolog şi epilog ce o proiectează fictiv în actualitate. Imaginile finale: manifestaţii, mineriade, dezastre ecologice sunt însoţite de lamentaţia vizionară a eroului ce se desparte - împreună cu alter ego-ul său -resemnat şi filozofic de această lume: "Unde mergem?" - o întrebare retorică pare să ascundă o teamă transcendentală. Oare lumea formelor pure, a ideilor reprezintă o copie a universului terestru - a peşterii - în sens platonician? Dar atunci către ce se îndreptă acea lume?
(foto: Adi Bulboacă)