Un spectacol al cărui decor se schimbă atât de puţin şi care are acelaşi schelet, la urma urmei - o casă, în planul din spate şi cărările - te-ai aştepta să te piardă, cel puţin online, decorul să fie un element care să-i dicteze o oarecare liniaritate plictisitoare. În realitate, nici nu îţi dai seama că spaţiul e acelaşi la bază, fiecare scenă îl absoarbe şi îl personalizează, spaţiul scenic e valorificat frumos şi extrem de inteligent - probabil de acasă totul arată mult mai geometric, sau poate doar te loveşte asta prima dată, mai tare, dat fiind că tinzi să te agăţi de tot felul de lucruri din canapeaua pe care îl vezi.
Romanul e adaptat într-un scenariu făcut chiar de regizor, distribuţia pare imensă, dar din punct de vedere vizual totul e - paradoxal - unitar, fiecare scenă e circumstanţiată de lupta interioară pe care o duce Apostol însuşi, dilemă morală care se răsfrânge, în cele din urmă, asupra tuturor - să respecţi datoria, sau ce îţi dictează sufletul? Să îţi trădezi ţara de sânge pentru cea în a cărei armată te lupţi? Toată lumea ajunge la concluzia simplă că războiul anulează orice regulă, aşa arată conştiinţa colectivă din a cărei mizerie morală se chinuie să iasă protagonistul. Apostol Bologa este chiar salvat de Dumnezeu, după cum singur îşi dă seama ulterior, când îi este împiedicată tentativa de dezertare de către îngrijirile medicale necesare.
O alegere intrigantă mi s-a părut reprezentarea generalului Karg cu mantie neagră şi cocoşat, laitmotiv al morţii completat de apariţiile sale nepotrivite şi înfricoşătoare, care răscolesc toate pornirile firii umane până în străfundurile ei şi le anihilează pe cele venite din suflet, cum e dragostea de ţară, pe care Karg nu o poate înţelege. El răsplăteşte datoria şi detaşarea, aşa cum, pragmatic, rezumă şi războiul.
Bologa îi spune camaradului său Klapka, chiar la prima dintre întâlnirile lor - "Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinlăuntru şi restul universului; îndată ce intervine realitatea de‑afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine voinţei lui...".
După căderea la pat a lui Apostol, el este îngrijit de Ilona, de fata groparului, de care se şi îndrăgosteşte. Tot el e cel care rupe logodna de Marta, la scurt timp după aceea, pe care o aude vorbind ungureşte cu un soldat, moment în care îşi aduce aminte de crezul imbatabil al tatălui său, "de a nu uita că e român". Tatăl e figura pe care o admiră cel mai mult pentru principiile de fier după care se ghidează, figură pe care o invidiază pentru asta şi care îi provoacă revelaţia că ar trebui să dezerteze pentru a îşi găsi cu adevărat liniştea.
"Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţă şi moartea. Iubirea cea mare e aici, în odaia aceasta... O respir în fiecare clipă... E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului...". În cursul judecării sale pentru dezertare, până la urmă, pe Bologa nu îl mai sperie legendele pădurii spânzuraţilor, el reuşeşte să respecte crezul preluat de la tatăl său, să nu uite niciodată că e român.
Nota clasică în care Afrim adaptează textul Pădurii spânzuraţilor înglobează perfect şi naratorul omniscient, pe care îl substituie sau chiar îl suprapune dinamic personajelor în sine la răstimpuri, cu propriile lui consideraţii şi chiar cu interacţiune directă între el şi personaje.
În cele de mai sus am făcut o foarte şcolărească disecţie a unui spectacol despre care se poate spune, mai simplu, că respectă acurateţea istorică, nota bene transpunerii fidele a romanului. Spectacolul conservă cvasi-majoritatea aspectelor de luat în considerare în receptarea operei lui Rebreanu. De aceea am şi zis că e mare păcat că ecranul laptopului a mediat vizionarea asta, despre care mi-aş fi dorit să pot spune că s-a petrecut în condiţiile în care Pădurea spânzuraţilor a fost gândit(ă) la început. Sunt recunoscător că l-am văzut, iar ce am reiterat în final nu e tocmai un reproş, prefer să mă raportez la el ca la un motiv să îl revăd în stilul "clasic", atunci când timpurile vor permite asta. Nu văd nimic rău în a recunoaşte că - dacă spectacolul lui Afrim ar fi o ceapă - online-ul a curăţat de pe ea ceva mai multe foiţe decât era nevoie.