Despre generozitate, timp şi iubire este şi cel mai recent film al lui Alfonso Cuarón. Într-o exprimare calchiată după limba engleză, s-ar putea spune că regizorul îşi "ia timp" ca să ne ducă cu el într-o călătorie în propriul lui trecut. Nu se grăbeşte, îşi ia răgazul de a construi încet, cadru cu cadru, o poveste care îţi rupe inima. Dar care, în mod miraculos, la final ţi-o pune la loc în piept, deşi te lasă devastat.
Acţiunea se petrece la începutul anilor '70, în cartierul Roma din Mexico City, iar filmul este inspirat din copilăria lui Alfonso Cuarón, născut într-o familie din clasa de mijloc. Mama este profesoară, tatăl doctor, iar alături de cei patru copii (o fată şi trei băieţi) mai locuiesc în aceeaşi casă bunica maternă şi două servitoare, Adela şi Cleo. Din cînd în cînd, ei apelează şi la serviciile şoferului, Ignacio. Cleo este personajul central, prin ochii ei este spusă povestea şi în jurul ei se învîrte totul. Alter-ego-ul regizorului este Paco, parcă cel mai neastîmpărat dintre copii. Însă dădaca Cleo îi iubeşte la fel de mult pe toţi, e un adevărat model de răbdare, atenţie şi afecţiune. Genul de bonă la care visează orice părinte; care ar sări, la propriu, în apă pentru copiii pe care îi are în grijă. Alfonso Cuarón a dedicat filmul dădacei sale, Libo, care încă trăieşte şi a plîns atunci cînd l-a văzut.
În calmul ce domneşte în sînul familiei, sau care aşa pare la prima vedere, are loc un eveniment care le schimbă viaţa membrilor ei. Señor Antonio, sub pretextul unei călătorii profesionale, îşi abandonează soţia şi copiii. Nu doar señora Sofia are de gestionat această situaţie, pe care la început o ascunde celor mici, şi Cleo trece prin încercări dramatice. În urma unei relaţii pasagere cu un băiat pasionat de arte marţiale, rămîne însărcinată. Se teme că stăpîna o va da afară. Nu se întîmplă asta, din contră, stăpîna se îngrijeşte ca totul să decurgă normal (o duce la consultaţii medicale, cumpără pat pentru noul-născut), însă alte drame îi vor zgudui destinul după ce Fermin, tatăl copilului, o lasă baltă şi nu mai vrea să audă de ea. Lupta solidară a acestor două femei care sînt abandonate de cei care ar fi trebuit să le susţină şi să le fie alături, dar sînt nevoite să se descurce singure, se intersectează cu alte lupte, care se dau pe plan politic. În capitala Mexicului au loc ample proteste de stradă ale studenţilor, înăbuşite în sînge de grupuri înarmate ce susţin guvernul. Sînt vremuri tulburi în istoria personală a protagoniştilor şi în cea din care toţi facem parte, ca indivizi sociali. Cuarón ne spune că miracolul stă în fiecare individ, depinde de noi să îl valorificăm, şi că mintea şi voinţa sînt cele mai puternice arme pe care le avem. În filmul său, cele care au forţa de a ţine lumea în echilibru şi de a o împinge înainte, chiar dacă totul în jur se năruie, sînt femeile. Cleo, mama, bunica. Le curg uneori lacrimile, sînt cîteodată dărîmate, dar orice-ar fi, ele nu abandonează. Şi rămîn împreună. De unde îşi trag această putere ce nu are nimic de-a face cu forţa masculinităţii? Mai mult ca sigur iubirea este motorul care le pune în mişcare şi le dă curajul nebănuit de a ţine capul sus şi de a înfrunta suferinţa sau pericolele.
Roma este un film răvăşitor de frumos în lentoarea lui. În prima oră ai zice că nu se întîmplă nimic. Apoi un cutremur sau un incendiu te fac să crezi că ceva urmează să se întîmple. Nu întotdeauna ce presupuneai tu, ci ceva de o intensitate brutală pe care nu ai anticipat-o. De cel puţin două ori pe durata filmului se acumulează atît de multă tensiune că te îngheaţă. Apoi, după ce te-a prins cu garda jos, Cuarón revine la cadrele lungi în care liniştea pare că mîngîie un zid, colivia unei păsări sau un alt detaliu nesemnificativ, ca pentru a te lăsa să îţi revii, să te aduni din bucăţi. Mişcările ample ale camerei de filmat şi atenţia acordată detaliilor sînt desăvărşite. Veţi rîde poate de minuţiozitatea cu care sînt prezentate abilităţile (de fapt inabilităţile) într-ale şofatului ale celor doi soţi. Veţi zîmbi la replicile încîntătoare ale mezinului familiei care încep cu cuvintele "cînd eram bătrîn...". Dacă veţi privi cu un ochi atent veţi vedea că un avion străbate cerul de trei ori în Roma: la început, reflectat în apa cu care Cleo spală dalele din curte, imediat după jumătatea lui, în timpul unei demonstraţii de arte marţiale, şi la final, în chiar ultima secvenţă.
Însă chiar dacă o să vă scape unele amănunte ce ţin de imagini şi sunete, ştiu sigur că Roma o să vă stîrnească emoţie şi admiraţie. Dincolo de sentimentele ce mustesc şi uneori erup din povestea propriu-zisă, la zguduirea celui care priveşte contribuie şi jocul protagonistei din rolul principal. Yalitza Aparicio nici măcar nu e actriţă profesionistă. Însă lumea începe să audă de ea, căci ediţia mexicană a revistei Vogue a ales să o pună pe coperta numărului pe decembrie 2018. Este pentru prima oară cînd ajunge în această ipostază o femeie din populaţia minoritar-indigenă, mixtecă (destul de ignorată de societatea mexicană şi a cărei voce de obicei nu prea contează). Într-un interviu pentru The Guardian, Alfonso Cuarón povesteşte că a căutat un an pînă să găsească persoana potrivită pentru rol. Nici ea, nici ceilalţi actori nu au citit scenariul înainte. Să fie acesta motivul datorită căruia reuşeşte să joace atît de natural şi profund scena care nu va lăsa nici un spectator indiferent? Şocul şi durerea acestei femei trec dincolo de ecran. La fel ca afecţiunea caldă pe care le-o arată copiilor.
Libo, adevărata dădacă a lui Cuarón, a văzut filmul de mai multe ori şi i-a plăcut. Şi de fiecare dată a plîns.
Roma a cîştigat Leul de Aur la Veneţia în 2018, a fost recompensat cu numeroase premii acordate de asociaţii ale criticilor de film, candidează la Oscar pentru cel mai bun film străin şi rulează pe canalul Netflix.