Ahlat Agaci / The Wild Pear Tree îşi va selecta publicul din start şi îl va supune la o probă de anduranţă. În primul rând, durata de 3 ore este solicitantă, iar lentoarea cu care se derulează evenimentele, cadrele lungi şi dialogurile extrem de încărcate şi de alerte vor supune răbdarea publicului la teste serioase. Pe de altă parte, cine va reuşi să depăşească acest disconfort va fi răsplătit cu un material cinematografic bogat care, la fel cum se întâmplă uneori în viaţă, nu se grăbeşte să atingă culminaţii şi finalităţi, ci mocneşte şi acumulează tensiuni pe nesimţite, evoluând spre concluzii neaşteptate.
Personajul principal e tânărul Sinan (Aydın Doğu Demirkol), proaspăt absolvent de facultate. Acesta se întoarce în localitatea natală din Anatolia, cu gândul de a obţine un post de profesor, însă aspiraţiile sale profesionale par mai degrabă dictate de necesităţi exterioare decât de dorinţe personale. Cea mai mare dorinţă a sa (şi singura, de altfel) este să devină scriitor şi, în acest sens, pune cap la cap textele scrise de-a lungul timpului şi încearcă, fără succes, să strângă sponsorizări pentru a-şi publica volumul de debut. Sinan e măcinat de dileme, de incertitudini legate de viitorul său, de poziţia sa în cadrul unei familii, dar şi de rolul pe care ar trebui să îl aibă un scriitor în comunitatea în care trăieşte şi creează. Atitudinea sa mizantropă va fi detaliată într-o scenă de la final, în care va recunoaşte că nu reuşeşte să se apropie de oameni şi să îi înţeleagă. Acest fapt se va reflecta şi asupra propriei persoane pe tot parcursul filmului, în special în relaţia cu tatăl său (Murat Cemcir), un profesor care, din pricina pariurilor, s-a înglodat în datorii. Cea mai importantă realizare pe care acesta ar putea să o aibă pare să fie săparea unei fântâni pe dealul unde locuieşte tatăl său. Săpăturile sunt duse la bun sfârşit, dar nici urmă de apă în puţ.
Între timp, Sinan se reîntâlneşte cu o veche iubire, care la vremea respectivă nu îl băgase în seamă, iar acum e la un pas de măritiş, ajunge să se bată cu un vechi amic din cauza respectivei tinere, e admonestat de diverse persoane, în numele tatălui său, cu privire la datoriile pe care acesta le-a acumulat, şi agasează un cunoscut scriitor local cu întrebări ale căror sens pare frecvent obscur.
Deşi ritmul este suficient de lent încât să poată fi asimilată fiecare scenă în parte, cadru cu cadru, dialogurile aluvionare şi frecvent contradictorii, laolaltă cu dialecticile dintre personaje devin uneori foarte solicitante. Cu excepţia unui sărut mai degrabă bizar de la începutul filmului, şi a altercaţiei menţionate anterior, povestea e lipsită de contacte fizice de orice fel, iar manifestările exterioare ale personajelor sunt estompate. Acţiunea pare a se derula într-un prezent continuu, întrucât nu sunt marcate evoluţiile temporale, ceea ce ambiguizează cu atât mai mult evoluţiile psihologice ale personajelor, precum în final, când se observă schimbări bruşte, inclusiv la nivel fizic.
Filmul tratează starea de fapt a Turciei de azi, însă în linii generale, ferindu-se să particularizeze sau să ofere contexte explicite. Se fac dese trimiteri la estul ţării ca la o zonă calamitată, în colaps, unde ar putea ajunge Sinan în caz că ar da greş din toate punctele de vedere, însă filmul concentrează neliniştile Turciei contemporane la nivelul psihologic şi afectiv al personajelor. Acestea dezbat rolul credinţei islamice în prezent, oscilând între varianta tradiţional-conservatoare şi una modernă, cu concesii acordate unor sensibilităţi actuale, îşi caută rostul într-o lume înşelătoare, încearcă să distingă între bine şi rău şi să acţioneze în consecinţă.
Făcând abstracţie de unele detalii de ordin vestimentar sau de cultul religios, personajele din filmul lui Ceylan nu sunt prea diferite de cele de la noi. Până şi peisajele deluroase aduc cu cele ardeleneşti, iar modelele vechi de Dacia care apar sporadic în film m-au trimis cu gândul la mijlocul anilor '90 din România postcomunistă. Iar statutul intelectualilor nu e nici el mai fericit decât cel autohton. În acest sens, e evocatoare scena în care Sinan are o întrevedere cu un antreprenor din domeniul construcţiilor, un individ simplu, dar cu reputaţia unui cititor vorace, pentru a-i solicita o finanţare. Insul joacă, însă, o carte cinică şi-i taie tânărului scriitor aspirant orice speranţă, anunţându-l că el a abandonat şcoala şi s-a orientat spre profit şi pragmatism, dar că în prezent numeroşi oameni cu diplome universitare au ajuns să lucreze pentru el, pe sume modice, fiindcă n-au ştiut să ţină pasul cu dinamicile societăţii. În rest, spre deosebire de populaţia românească, cea din Ahlat Agaci / The Wild Pear Tree / Sub umbra părului sălbatic nu consumă băuturi alcoolice, are un temperament mai puţin coleric, înjură mult mai puţin şi se exprimă preponderent verbal, şi mai puţin fizic.
Metafora care dă şi titlul filmului e transpusă în plan concret într-o scenă din a doua jumătate a filmului, în care Sinan îşi găseşte tatăl dormind adânc şi acoperit de furnici, sub un păr sălbatic, în timp ce o frânghie putredă se clatină domol, neliniştitor şi ambiguu în bătaia vântului. La final, cei doi vor avea o discuţie în care tatăl îi va mărturisi fiului că se simte la rândul său ca un păr sălbatic, o fiinţă înstrăinată, care nu aparţine nici unui loc şi care face fructe rele. Pe de altă parte, completează râzând, uneori îi cade bine câte-o pară din aia indigestă, dimineaţa, pe stomacul gol.
Conflictul tată-fiu şi relaţia tânăr-scriitor sunt cele două motoare ale filmului, care funcţionează într-un contrabalans constant, urmând ca în final să se sincronizeze în mod memorabil. Sinan va reuşi să îşi publice cartea pe propriile speze, dar dificultăţile de a se impune ca scriitor abia acum vor începe, iar tatăl său se va pensiona şi se va retrage pe deal, renunţând să mai fie o povară pentru familie. Părul va continua să facă pere rele, fiul se va apropia, conciliant, de tată, iar în fântâna seacă ar putea, printr-un miracol, să înceapă să se audă susurul apei.