Varza cinematografică a anului 2018 - The House That Jack Built

Prin primăvara lui 2018, cînd a fost prezentat la Cannes, citisem că noul film al Lars von Trier reuşise fix ceea ce visase autorul, să producă scandal. Bine, nu chiar fix ce sperase, pentru că visul regizorului danez e măreţ de tot, iar măreţia pentru Trier înseamnă ca filmele sale să rămînă vii prin megascandaluri, imposibil de stins. Or The House that Jack Built nu a reuşit decît să forţeze ieşirea din sală a vreo 100 de spectatori, plus etichetarea filmului drept ceva greţos, vomitiv, chinuitor, dezgustător, exasperant şamd. Prea puţin, pentru ca lumea să se înghesuie să vază noua ispravă a lui Trier. Eu abia azi noapte am încercat să văz ce a construit Jack la ordinele lui Trier, dar, după mai puţin de oră, am căzut răpusă de plictiseală şi, recunosc, de senzaţia de vomă.

Azi am încercat să-l bîrfesc pe Trier cu un amic, dar nu am avut succes, pentru că interlocutorul meu nu văzuse The House that Jack Built şi mi-a retezat că nu vrea să auză părerea mea, pe motiv că este aiurea să desfiinţez un film despre care am recunoscut din prima că l-am abandonat după nici o oră, din două şi jumătate, cît ţine povestea lui LvT. Of, amicul avea ceva dreptate, aşa că m-am înarmat cu un pumn de drajeuri din ciocolată amăruie-amăruie cu merişoară / choco pack / made in Hungary şi m-am pus pe văzut The House that Jack Built de la minutul la care abandonasem azi noapte. Jur, am văzut tot, pînă la finalul despre care citisem că l-a impresionat pe Peter Bradshaw. Eu recunosc că Trier e bun la finaluri, de pildă, tabloul final din Melancholia face cît o capodoperă, dar finalul de aici mi s-a părut un plicticos clişeu de desen animat, o scenă ultrabătătorită, cînd personajul cel mai ticălos din desen cade în ceva flăcăros, tenebros, puturos şi fără fund, iar noi, copiii, înţelegem ce trebuie, ca să ne ducem cîntînd la culcare şi, mai ales, la visare.

Pentru mine, The House that Jack Built intră cu mare succes în categoria filmelor de duzină cu pretenţii filozofice. Iar treaba asta mi se pare tare comică, avînd în vedere că Lars von Trier pretinde, cu fiecare film, că a făcut ceva unic, drept urmare ne avertizează mereu să nu ne obosim a-i încadra opera în vreo categorie, dintre cele inventate sau frecventate de cineaşti. Spun film de duzină cu pretenţii filozofice, pentru că este jalnică rău, pînă la vomă, chinuiala lui Trier de a face din Jack un criminal în serie sofisticat. Nu violenţa este problema filmului, ci filozofelile jalnice despre aspiraţia ridicării crimei la statutul de operă de artă. Mai precis, problema filmului e mirosul respingător al transpiraţiei lui Lars von Trier, în timp ce tot răscoleşte prin istorie, în căutarea unor fapte, texte şi pretexte, pentru a ne convinge că mormanul de cadavre, prin care Jack îşi construieşte identitatea de criminal sofisticat, este perfect întemeiat. The House that Jack Built este o varză cinematografică. Okay, recunosc, nu o simplă varză, ci varza anului 2018.