Orchestra Naţională Simfonică a României a pornit de la dorinţa acelor membri ai orchestrelor naţionale de tineret care depăşind vârsta limită de 28 de ani, deşi foarte mulţi dintre ei au devenit între timp titularii unor posturi importante la filarmonicile din Bucureşti şi din ţară, au dorit să continue să facă muzică împreună la nivelul artistic care le-a adus atât de multe satisfacţii profesionale. Proiectul a prins viaţă în anul 2015, la şapte ani de la formarea Orchestrei Române de Tineret şi se poate lăuda cu prezenţe la Sofia, Linz, Salzburg, Paris, Lion, Rouen, Geneva şi Lille.
De aceea, şansa de a realiza în premieră un turneu în SUA cu o orchestră care poate oferi - fără limită de vârstă - participarea celor mai valoroşi membri a generaţilor de tineri muzicieni care s-au format în spiritul Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, a venit ca o binemeritată şansă pentru orgoliul lor artistic şi implicit pentru reprezentarea culturii române peste hotare. Pentru că, deşi suntem înconjuraţi din păcate astăzi de orgolii tot mai distructive, cel mai adesea din cauza incompetenţei, o entitate artistică precum Orchestra Naţională Simfonică a României vine să ofere un contraexemplu de orgoliu profesional dătător de speranţă.
Din turneul întreprins de Orchestra Naţională Simfonică a României în Statele Unite ale Americii cu dirijorul româno-american Cristian Măcelaru şi ca solist cu excepţionalul violoncelist Andrei Ioniţă, alături de care pentru concertele de la New York se va afla trompetistul de jazz de talie mondială Wynton Marsalis, au avut deja loc primele trei concerte, cele din statul Florida, respectiv din Miami, Fort Myers şi Gainesville.
Media de spectatori a fost de peste 1.500 de "plătitori" pentru fiecare concert, în săli excelente, pe oricare dintre ele dorindu-le în Bucureşti şi în restul ţării, pentru că, trist dar adevărat, întrând în fiecare dintre aceste săli, prima reacţie a fost una de încântare vizavi de soluţiile arhitectonice si acustice moderne găsite pentru o cât mai bună audiţie şi vizibilitate a actului scenic, urmată imediat de una de regret că în capitala României (dar nu numai) deşi intraţi în mileniul trei nu avem aşa ceva.
Cele întâmplate cu prilejul celor trei concerte îndeamnă la o relatare oarecum seacă. Pentru că vorbim despre o mobilizare exemplară a tuturor muzicienilor, de energia contagioasă şi discursul dirijoral clar şi viguros al lui Cristian Măcelaru şi despre acea notă de inefabil care poartă deja marca violoncelistului Andrei Ioniţă, iată, doar câteva dintre motivele pentru care evoluţia lor a fost salutată cu urale şi aplauze după fiecare piesă, într-un superlativ fără comentarii.
Şi totuşi, o relatare chiar şi sumară a acestor merituoase prezenţe româneşti într-un spaţiu cultural imens, (foarte diferit de al nostru şi unde suntem încă receptaţi mai curând ca nişte prezenţe exotice, într-un ţinut al mlaştinilor, aligatorilor şi palmierilor, exotic la rândul lui pentru noi) trebuie să cuprindă câteva premize de la care să pornim pentru a înţelege dimensiunea acestui important succes artistic românesc peste mări şi ţări.
În primul rând majoritatea covârşitoare a sălilor din SUA nu sunt dedicate doar concertelor de muzică şi cu atât mai puţin doar celor de muzică clasică. Fiind realizate exclusiv din donaţii private, acestea funcţionează în cea mai mare parte ca centre culturale puternic ancorate în realităţile şi necesităţile comunităţii din sânul cărora au venit banii pentru construcţie, întreţinere şi funcţionare. De aceea, privind în culisele sălilor mai sus menţionate la programul personalului tehnic pe următoarele luni, deja fixat în detaliu, am descoperit succesiunea de la o zi la alta chiar a unor manifestări foarte diferite, de la proiecţii cinematografice la concerte rock, trecând prin musical, muzică de cameră sau operă.
Nume importante de talie mondială ale tuturor acestor genuri vizitează frecvent aceste spaţii artistice (menţionez prezenţa la Fort Myers în luna februarie 2019 a filarmonicilor din Israel şi Chicago, sau la Gainesville a Russian National Orchestra sau a celebrei interprete la sitar Anoushka Shankar), astfel încât publicul local trebuie privit ca unul care are termen de referinţă la cel mai înalt nivel. De asemenea am mai aflat de la faţa locului că aşa-numitele "standing ovations" nu sunt deloc o obligaţie, ci reprezintă doar o opţiune, la care publicul american nu apelează chiar atât de des aşa cum o face astăzi, cu sau fără motiv, din păcate, publicul din România.
Aşadar, cunoscând aceste lucruri, este evident că reacţia publicului la evoluţia românilor nu a fost deloc una standard. Ea s-a datorat unui discurs sigur, unei evoluţii omogene, cu sonorităţi de mare calitate, unei senzaţii de întreg a cărui energie nu s-a manifestat doar prin nuanţe mari şi strălucire tehnică, ci mai mult prin susţinere, coerenţă şi mai cu seamă printr-un dozaj de mare calitate între partide, propriu doar marilor orchestre, de o emulaţie impresionantă în ceea ce priveşte preluarea frazei de la o partidă la alta, realizând momente care au ţinut publicul fără răsuflare.
Rapsodia I de George Enescu, interpretată în deschiderea fiecărui concert, a uimit din start publicul. Venind cu un nepreţuit fundament de înţelegere a piesei în urma unor versiuni de referinţă realizate alături de Cristian Mandeal, Orchestra Naţională Simfonică a României a oferit în lectura mai tânărului Cristian Mâcelaru o muzică în care ethos-ul a fost mai mult orientat către strălucire şi un tip de concreteţe la care publicul american a rezonat din prima clipă.
Concertul în si minor de Dvorak în interpretarea lui Andrei Ioniţă a reuşit să fie ceea ce mulţi interpreţi uită adesea şi anume o simfonie concertantă cu violoncel solist. Calitatea dozajului a fost şi de această dată un element care a funcţionat foarte bine, Andrei Ioniţă reuşind astfel să spună în permanent o poveste care a purtat publicul printr-o seducătoare lume de emoţii, fiind, acolo unde este cazul conducătorul firului narativ, dar şi partenerul orchestrei pe care o ascultă foarte bine şi cu culorile căreia empatizează într-o manieră extrem de personală.
Suita Cavalerul Rozelor de Strauss, piatră de încercare pe care muzicienii Orchestrei Naţionale simfonice a României au şlefuit-o cu extraordinare rezultate tot alături de Cristian Mandeal la Orchestrele Naţionale de Tineret, a căpătat aici, mai ales în concertul de la Fort Myers străluciri cu totul speciale. Cristian Măcelaru rezonează excelent cu mai tinerii săi colegi, care s-au susţinut şi stimulat reciproc admirabil, mai ales în momentele lirice, reuşind de la o partidă la alta să transmită dinamica frazării pe înalte culmi emoţionale.
Bolero-ul de Ravel reprezintă un moment al marilor încercări pentru orice orchestră, indiferent cât de lung este turneul şi cât de mult sunt muzicienii familiarizaţi cu piesa.
Cristian Măcelaru are calitatea de a face lucrurile simple, dar totuşi cu susţinerea şi cu un tip de dinamică a frazei şi a acumulării de tensiuni, care dau mare strălucire momentelor de climax. De aceea Bolero-ul, această capodoperă a capodoperelor muzicii universale în interpretarea Orchestrei Naţionale Simfonice a României a fost până acum în viziunea sa dirijorală la incandescenţa mereu însoritei Florida, cu remarcabile reuşite individuale şi forţa şi omogenitatea pachetelor de alămuri, instrumente de suflat din lemn şi a partidelor de corzi.
Într-un scurt interviu acordat înaintea primului concert al acestui turneu dirijorul Cristian Măcelaru declara: "Suntem la începutul unui eveniment cultural istoric pentru România şi pentru noi, artiştii români. Vorbesc despre turneul Orchestrei Naţionale Simfonice a României în America, un proiect din care mi-am dorit foarte mult să fac parte, ca să putem să promovăm nu numai cultura, dar şi artiştii români interpreţi, care depun atât de mult efort zilnic ca să producă ceva foarte frumos şi anume muzica. Desigur, nu suntem singuri în acest turneu. Avem doi solişti extraordinari cu care colaborăm: violoncelistul Andrei Ioniţă, care e unul dintre cei mai recunoscuţi şi apreciaţi solişti la ora actuală, şi marele trompetist Wynton Marsalis, cu care vom colabora într-un proiect de o semnificaţie şi o importanţă foarte mare în New York. Este vorba de o piesă pe care a compus-o şi pe care o vom cânta împreună cu el şi cu Jazz at Lincoln Center Orchestra. Tot acest turneu este o culminaţie a ideii că venind împreună, cu toţii, într-un spaţiu cultural, vom putea găsi, de fapt, esenţa care ne uneşte pe noi ca oameni, ca fiinţe care pot să-şi exprime emoţiile, sentimentele, frumuseţea interioară... prin muzică."
Turneul din Statele Unite are în program şapte concerte, următoarele fiind programate pe 11 şi 12 ianuarie 2019 la Lincoln Center din New York, unde invitat special va fi marele trompetist Wynton Marsalis şi se va încheia în Detroit şi New Jersey pe 13 şi 16 ianuarie 2019.
Programul următoarelor concerte:
11 ianuarie 2019 - Rose Theater, Jazz at Lincoln Center, New York
12 ianuarie 2019 - Rose Theater, Jazz at Lincoln Center, New York
13 ianuarie 2019 - Michigan State University Wharton Center for Performing Arts, East Lansing, Michigan
15 ianuarie 2019 - Violoncellissimo - Concert extraordinar de Ziua Culturii Naţionale la Washington
16 ianuarie 2019 - State Theatre New Jersey, New Brunswick, New Jersey
Organizator: Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română" în colaborare cu Primo Artists, cu sprijinul: Institutul Cultural Român din New York
Parteneri media: Radio România Cultural şi Radio România Muzical, România TV, Mediatrust, Observator Cultural, Liternet, Q Magazine, M Klasika, TVR.