Mălăele îl interpretează pe Ilie Moromete altfel decât Rebengiuc, şi bine face. Expresia corpurilor diferă: trupul bine închegat al lui Rebengiuc, mişcările sigure ale acestuia au fost înlocuite cu figura mai fragilă, cu mersul prudent al lui Mălăele. Esenţială, însă, este expresia ochilor: larg deschişi, pătrunzători în primul caz; întredeschişi, parcă temători, cu o expresie puţin îndepărtată, în al doilea.
Aş zice că nu este vorba nici măcar de vârstele personajului, de diferenţa de testosteron, chiar dacă bărbatul în plină putere, care îşi admonesta cu parul familia, peste ani (nu foarte mulţi, de altfel) a devenit un moşneguţul simpatic, cu veleităţi de patriarh rural. Nu, există o diferenţă mai profundă. Se foloseşte, într-adevăr, de diferenţa de vârstă, dar lasă să se întrevadă şi schimbări profunde în sufletul personajului, în modul cum percepe relaţia cu ceilalţi. Acum, Moromete este mai atent la nevoile celor din jur. Pentru a-şi impune vrerea, el nu mai recurge exclusiv la poziţia privilegiată de cap al familiei, nu mai face permanent apel la autoritatea părintească. Horaţiu Mălăele închipuie un Moromete care, în jurul lumânării, doreşte să se apropie de Niculae, să îl îndrume cu blândeţe. Peste ani, vechea zicală "vorba bună mult aduce" a căpătat greutate. Conştient că nu mai are în faţă un copil, ci un tânăr în pragul maturizării, Ilie Moromete încearcă să îl convingă, nu doar să îl oblige, cum proceda cândva cu ceilalţi copii, atunci când era în putere. Similar, atunci când tace, cu înţeles, în halta pierdută în Bărăgan - iar camera se ridică pentru a cuprinde pustietatea, care parcă, prin răceală şi indiferenţă, împinge personajele unul spre celălalt - Mălăele conferă căldură personajului său. În plus, tatăl s-a transformat deja în bunic. Aflat în vizită la fiica sa, oferă, în treacăt, o jucărie unui nepot. Nu cu grija reţinută din tinereţe, ci cu o vorbă bună şi o mângâiere pe creştet.
Chiar şi sarcasmul legendar lui Moromete şi-a pierdut ascuţişul. După pierderile războiului şi confruntat cu duritatea regimului comunist, ironia îi este doar sugerată. Verbul său nu mai muşcă, aşa cum muşca odată din legionari.
Ca simplă speculaţie, un Moromete care ar fi continuat mecanic filmul din 1987 ar fi putut să se transforme într-un bătrân morocănos, ale cărui ironii, susţinute de o privire directă, fără ezitare, ca cea a lui Rebengiuc din Moromeţii, ar fi intrat într-un contrast puternic cu starea actuală de împuţinare materială, cu faptul că este părăsit, pe rând, de apropiaţi. Bineînţeles, asta este simplă contra-istorie: nu vom şti niciodată cum şi-ar fi recompus Rebengiuc rolul în Moromeţii 2.
În acelaşi timp, nu se poate spune că Ilie Moromete, ajuns la bătrâneţe, şi-a trădat caracterul. El nu este mai puţin respectat de comunitate şi urmăreşte cu aceeaşi înverşunare binele familiei.
Şi vizual satul a rămas la fel. Continuitatea mizanscenei promite spectatorului un episod nou din viaţa lui Ilie Moromete după capodopera din 1987. La acest capitol, imaginea alb-negru, coordonată tot de Vivi Drăgan Vasile, este esenţială pentru crearea arcului peste timp între cele două filme.
Tot ca în Moromeţii, camera are obiceiul să se ridice de la nivelul solului şi în Moromeţii 2. Ea cuprinde, în plan general, ori o uliţă înfrunzită, ori o adunare, ori lărgimea câmpiei. Aminteşte astfel, vizual, de relaţia strânsă pe care oamenii de la sat o au, cu mediul lor, fie natural, fie antropic.
Revenind la personajele principale, acţiunea se desfăşoară adesea pe două planuri: cel al protagoniştilor şi cel al celorlalţi săteni. De exemplu, la un moment dat, în plan apropiat vedem tinerii îndrăgostiţi, Niculae şi Ileana, în timp ce în plan secund gospodăria îşi vede nestingherită de treburile ei. Sau, în alt moment, Ilie Moromete încearcă să se împace cu nevasta, în timp ce familia fiicei lui îşi continuă activităţile pe fundal.
Senzaţia de densitate demografică este susţinută şi de coloana sonoră semnată de Dana Bunescu. În permanenţă, chiar şi în timpul unor discuţii importante, auzim cum un personaj mână caii sau solicită nevestei să hrănească animalele. Pare că izolarea personajelor este imposibilă. Ele trăiesc prinse într-un vârtej continuu, integrate organic în mediul sătesc, în care corvezile câmpului sau treburile gospodăriei parcă nu contenesc niciodată. Ciudat, chiar dacă sunt mereu ocupaţi, pare că timpul are, încă, răbdare cu oamenii.
Totuşi, continuitatea cu prima parte a vieţii lui Moromete este doar parţială. În primul rând, a apărut comunismul. După război, noua orânduire intră cu bocancii în viaţa satului şi începe să distrugă încrederea intra-comunitară. Poiana lui Iocan, cândva la mare cinste, spaţiu deschis aflat la răspântii, a dispărut. Agora micii comunităţi săteşti a fost înlocuită acum cu o groapă în câmp. Aici schimbă o vorbă între ei bărbaţii satului, şi în acelaşi timp, par să se scufunde, inexorabil, ca într-un mormânt. Ei nu mai discută încrezători în propria raţiune, nu îşi mai dau cu părerea despre cele citite în ziar. Nici măcar nu se mai ceartă. Tot ce mai au forţă să facă este să îşi mărturisească - atât cât li se va mai îngădui -, frustrările şi fricile în faţa tăvălugului comunist. Pe care, încet, nesigur, încep să îl conştientizeze, dar împotrivă căruia nu ştiu cum să lupte.
În al doilea rând, în Moromeţii 2, personajele sunt altfel focalizate. Niculae Moromete intră treptat, dar hotărât în scenă, schimbând centrul de greutate al naraţiunii. Moromeţii 2 devine povestea lui Niculae, cât este şi a lui Ilie.
Inspirat, Stere Gulea nu dezvoltă de aici un conflict inter-generaţional. Adesea privirea lui Niculae, de lup tânăr, dornic de afirmare şi evadare, pare că scoate scântei. Se întâmplă atunci când o fixează pe Ileana (Ioana Bugarin) sau când discută despre comunism la bodega satului. Însă, în contrast, întotdeauna îşi priveşte cu empatie tatăl. Pare că îl înţelege mai degrabă decât să îl judece, că îi cântăreşte atent acţiunile mai degrabă decât să le critice.
Pe Niculae îl cheamă oraşul şi el trebuie să plece. E o chemare puternică, aparte, mai degrabă o strigare. Oraşul are nevoie de Niculae, aşa cum şi Niculae are nevoie de oraş. Calcă pe urmele fraţilor săi? Mai înainte, şi Achim şi Paraschiv au plecat din sat. Ne amintim, întrebarea amară de atunci a lui Moromete: "de ce au fugit? Încet nu puteau să meargă?". În pofida translatării fizice, aceştia au rămas, însă, într-un fel de purgatoriu - mental, social şi economic. Locuiesc în mahala, cu toaletă în curte. Au aceeaşi educaţie precară şi fac aceleaşi dezacorduri în vorbire. Spre deosebire de ei, Niculae, asemeni lui Iosif din Vechiul Testament, intră pe coridoarele puterii cuvântului scris. Ascensiunea sa socială se va baza pe faptul că "are geniu", pe inteligenţa sa superioară, pe forţa comunicării inspirate.
Doar că provocările sunt de-abia la început, iar comunismul, care-i facilitează ascensiunea socială, îşi va arăta, rapid, adevărata faţă. Secvenţa mitingului monarhic indică, fără echivoc, direcţia nou-instalatului regim politic. Iar atmosfera următoarei jumătăţi de secol, cu dispreţul ei faţă de adevăr, este surprinsă în documentarul de propagandă care distorsionează masiv exact respectiva manifestaţie. Montajul exact al Danei Bunescu nu lasă potopul de vorbe mincinoase să se lăfăie şi taie precis: auzim doar "forţele democ-". Tăietura nerăbdătoare evocă aceeaşi nervozitate cu care oprim o emisiune când realizăm că participanţii au încetat să fie oameni - s-au transformat în plăci de patefon.
În cadrul imediat următor, vedem în background afişul "Festivalului Filmului Sovietic". Lung festival, de aproape jumătate de secol... Notă vizuală precisă, comentariu istoric condensat într-o imagine de fundal.
Maturizarea mezinului e prezentată în două secvenţe, spre final. Prima se desfăşoară pe treptele prispei, loc privilegiat al bărbaţilor. Aici se aşază, alături de tatăl său, în sfârşit bărbat, şi Niculae. Camera îi înfăţişează frontal, în cadru întreg, la fel cum i-a privit înainte pe toţi bărbaţii. Aici fumează Ilie Moromete, aici oaspeţii se opresc, pentru a bea o ţuică sau a fuma o ţigară (aproape mereu împrumutată!) sau pentru a discuta ce se mai întâmplă prin sat. Atenţie, nu se fac niciodată derogări: când Cocoşilă (Răzvan Vasilescu) îi vizitează, în lipsa lui Ilie, doar bărbatul se aşază pe trepte. Catrina, deşi va bea cot la cot cu el, va rămâne exclusiv pe prispă, dincolo de balustradă, ca într-un fel de gineceu invizibil şi strict în acelaşi timp.
A doua scenă a maturizării se desfăşoară în gară. Cei doi Moromete, tatăl şi fiul, aşteaptă cuminţi, în pridvor, trenul care "mai întârziază". Nu-i grabă, ci prilej pentru a-şi lua un rămas bun. În tihnă, pe îndelete, cu vorbe cumpănite şi cu tăceri pline de miez.
La un moment dat, în timp ce vocea personajelor se aude clar, camera începe să se îndepărteze şi să se înalţe, mărind treptat cadrul. Apoi zăboveşte, în plan general, pe peisajul dezolant din Câmpia Dunării.
Liniile paralele ale căilor ferate taie imaginea în partea inferioară, ca un fel de ramă. Formele perfect geometrice, reci, sugerează viteza trenului, lumea industrială, urbană, spre care pleacă Niculae. Ele contrastează cu peisajul din plan secund, amorf, rural, dominat de un copac majestuos, dar mort şi fără braţe. Copacul este pe partea lui Ilie Moromete. Bătrânul ţăran îşi găseşte în trunchiul vechi şi găunos un corespondent vizual pe cât de potrivit, pe atât de tragic. Iar spectatorului i se oferă răgazul să mediteze şi la soarta lui Ilie Moromete, şi la importanţa viitorului lui Niculae.
Merită remarcat faptul că ambele scene se desfăşoară în locuri ale trecerii, liminale. Povestea se încarcă astfel cu sensuri profunde: treptele prispei casei semnifică ieşirea din familie, iar gara simbolizează părăsirea satului.
În final, cred că aici se găseşte explicaţia pentru succesul filmului. Nu doar că este măiestru realizat şi inteligent promovat. Ci, cel mai important, pentru că redă tocmai experienţa de viaţă a oamenilor, din generaţii cât se poate de diferite, care vin cu duiumul să îl vadă tocmai pentru că se identifică cu povestea sa.
Moromeţii 2 cuprinde istoria dublă a oraşului şi a satului, a familiei şi a singurătăţii, a comunismului şi a democraţiei, a plecării şi a rămânerii. Majoritatea spectatorilor au plecat, poate, ca Niculae, dintr-o gară asemănătoare şi acum locuiesc la oraş. Alţii au rămas, ca Ilie, într-un sat din ce în ce mai pustiu. Acum, neverosimil, probabil pentru prima dată la cinematograf în ultimul sfert de secol, toţi aceştia vin să îl vadă (unii în cârje!), pentru că Moromeţii 2 vorbeşte pe limba lor. Şi o face aşa cum numai empatia faţă soarta celor din jur şi inspiraţia provenită din experienţă pot să o facă.