Drumul spre Iad e pavat cu artă - The House that Jack Built

Acuzat de mulţi critici (conservatori şi obtuzi, din punctul meu de vedere) că a început să folosească şocul ca scop în sine şi nu ca mijloc, iconoclastul regizor-scenarist Lars von Trier a lansat o nouă producţie menită în egală măsură să confirme acuzaţiile, dar şi să le răspundă în răspăr. Controversa a devenit aproape sinonimă cu cineastul danez de-a lungul prolificei, unicei şi (aş adăuga) inovatoarei sale cariere, iar publicul acestuia a fost nişat încă de la început. Regizorul a susţinut mereu că filmul ar trebui să fie ca o piatră în pantof, iar peliculele sale incomode şi tulburătoare n-au deviat de la această premisă. După scandalul de la Cannes 2018, în care, zice-se, peste 100 de spectatori au părăsit proiecţia, The House that Jack Built / Casa pe care Jack a construit-o a ajuns şi în cinematografele româneşti, distribuit de Independenţa Film, în aceeaşi variantă care a rulat şi pe Croazetă.


Dacă, printr-o schematizare grosolană, reducem totul la ideea de bază, filmul este ceea ce americanii numesc "serial-killer movie", anume povestea vieţii criminalului în serie Jack (Matt Dillon, extraordinar în acest rol). Acesta îşi spune istoria unui anume Verge (pe care nu îl vedem până la final, dar după voce presupunem că e în vârstă) în drum spre ceea ce pare a fi Infernul. Jack este inginer (care şi-a ratat vocaţia de arhitect), inteligent, dispune de suficiente resurse financiare şi, aparent, de foarte mult timp liber, iar singura sa calitate psiho-afectivă umană pare a fi dragostea pentru artă. Dar Jack, pe parcursul relatării sale (filmul e structurat în cinci părţi, pe care Jack le numeşte "incidente", şi un epilog), nu se opreşte doar la a descrie, aleator, evenimente din seria zecilor de crime comise pe parcursul a 12 ani, ci îşi exprimă totodată un credo personal prin care îşi vede crimele ca opere de artă. Pe lângă faptul că îşi depozitează victimele într-o imensă cameră frigorifică, în chip de tezaur personal, psihopatul estet (supranumit Sofisticatul de mass-media din film) se lansează în digresiuni despre artă, funcţiile acesteia, caracterul perisabil al materiei şi cadrul imuabil în care e fixată aceasta prin opera de artă, face trimiteri la domenii diverse precum arhitectură, arte plastice, muzică (fanii pianistului Glenn Gould pot jubila încă de la începutul filmului), istorie şi literatură. Astfel, scenele atroce de crime cu sânge rece, brăzdate de un cinism şi un umor negru care, însă, oferă o necesară distanţare emoţională faţă de conţinutul violent, sunt intercalate cu nenumărate aluzii culturale şi imagini, unele de arhivă, altele chiar din filmele lui von Trier (care nu se sfieşte să se autociteze şi să sublinieze caracterul autoreferenţial al filmului). Privind totul în ansamblu, avem ecuaţia perfectă a unui film pe care criticii îl consideră în egală măsură dezgustător şi pretenţios, iar căruia publicul mai slab de înger îi reproşează şi lungimea (2 ore şi 30 minute) şi caracterul plictisitor.


S-ar putea să fie doar o impresie falsă, dar am constatat că simplul fapt de a invoca tematica artei într-un film îi atribuie acestuia din start conotaţii negative precum preţios, pretenţios, prolix, elitist. Cu alte cuvinte, arta trebuie să fie subiacentă, subînţeleasă, niciodată discutată, explicată, mai ales de un criminal în serie care o foloseşte nu ca pretext pentru crimele sale, ci ca finalitate. Înţeleg, această analogie între artă şi crimă (poveste veche, pe care Marchizul de Sade a tot dezbătut-o în stilul său, în contextul filosofiei libertinajului) capătă proporţiile unui sacrilegiu fiindcă, în aparenţă, leagă într-un mod intim excesul de echilibru, abjecţia de puritate, empatia de egoism, generozitatea de egolatrie, esteticul şi, prin extensie, frumosul de patologic şi, nu în ultimul rând, ridică arta dincolo de bine şi de rău, într-o zonă amorală şi, tot prin extensie, inumană. Cu toţii am auzit (parcă tot mai frecvent) întrebările mustind de revoltă cum ar fi: "Şi porcăria asta e considerată artă? Toţi dezaxaţii şi distruşii sunt acum artişti?" Filmul răspunde indirect şi la aceste frământări contemporane care macină cu predilecţie sufletele care, în mod normal, nu alocă subiectului artă mai mult timp decât meditaţiei transcendentale sau fizicii moleculare.

The House that Jack Built este suficient de bogat în conţinut încât să suscite o conversaţie pân' la Iad şi înapoi, iar subiectul este atâta de particular încât nu poate naşte decât opinii personale, greu de circumscris unui adevăr universal valabil. Fireşte, personajul Jack este un monstru, cu atât mai mult cu cât, faţă de psihopaţii tradiţionali(şti), el admite acest fapt, îşi recunoaşte deviaţia. Faptul că îşi consideră victimele opere de artă aduse la acest statut de către un Dumnezeu-artist (adică el, killer-ul), este o idee revoltătoare. Iar faptul că Jack se află în drum spre Infern, alături de Verge (un Vergiliu al zilelor noastre), sortit apoi să se despartă pentru eternitate atât de "creaţiile" sale, cât şi de el însuşi, este reconfortant pentru public. Dar privind cu detaşare povestea, şi analizând metafora creaţiei (cu tot chinul, supliciul, dar şi satisfacţiile aferente), totul se desluşeşte într-o lumină nouă. De asemenea, din punct de vedere artistic, filmul abundă în imagini de neuitat (chiar dacă unele se vor a fi uitate), iar finalul paroxistic este o apologie închinată artelor vizuale, pe care ar trebui să o vadă oricine e pasionat de estetică.


Filmul are, într-adevăr, efectul unei pietre în pantof (în funcţie de dimensiunea pantofilor, i-am putea spune şi bolovan), dar nu îl consider nici teribilist, şi nici gratuit, aşa cum este acuzat frecvent. Este extrem, într-adevăr, la fel cum e deseori viaţa sau arta, dar, mai presus de orice, e o experienţă. Din păcate pentru Lars von Trier, acesta n-a reuşit să găsească o soluţie pentru transcendenţă, dincolo de (frecvent) iluzoriile satisfacţii procurate de artă celui care o creează, dar cel puţin ne poate îmboldi să sperăm că ne este accesibilă o formă de Rai (aşa cum se va vedea şi la finalul filmului, în singurul moment în care Jack are o reacţie vulnerabil-umană) şi că, dacă punem sufletu' la treabă, ne putem muta acolo.