Primul meu contact cu Le Malentendu a avut loc în 1974, când Studioul "Cassandra" al I.A.T.C.-ului a prezentat piesa pe scena Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, în regia lui Adrian Lupu, student à l`époque în clasa de regie a lui Radu Penciulescu, montare de mare forţă conceptuală cu Ioana Pavelescu în rolul Marthei. Am regăsit în arhiva personală caietul de sală de atunci, cu informaţii preţioase despre scriitor şi automat m-am întors în prezent, când unele dintre teatrele noastre nu mai editează caiete de sală. Mare păcat. E drept, unele caiete de sală deveniseră broşuri informative cu multe pagini, destul de scumpe, dar îţi deschideau o perspectivă asupra piesei şi realizatorilor, ceea ce azi pare că nu mai e la modă. Spectatorul de azi e cel puţin geniu, cunoaşte din start numele tuturor actorilor din distribuţie, ştie totul despre dramaturg şi regizor, aşa că... restul găseşti (cât găseşti, trunchiat şi nesigur) pe facebook.
Mi-am zis că raţiunea pentru care s-a renunţat la aceste programe o fi de natură pecuniară, atât pentru teatru, cât şi pentru spectator. După ce-şi plăteşte biletul, să-l mai pui pe bietul om să scoată bani pentru un caiet-program e prea mult. De aceea, unele teatre au apelat la mult mai funcţionalii fluturaşi cu distribuţia, fireşte pe gratis, ceea ce e îmbucurător, desigur. Dar să-l laşi pe bietul spectator fără aceşti fluturaşi, adică fără o minimă informaţie despre ceea ce urmăreşte pe scenă este o impietate. Poate că secretariatele literare din teatre (acolo unde există!) îşi vor impune punctul de vedere şi vor primi dreptul (şi banii necesari) pentru a edita caietele de sală atât de necesare.
Digresiunea de mai sus porneşte din nemulţumirea că nici la teatrul turdean n-am dat peste un minim ghid al spectatorului, fenomen negativ întâlnit şi în alte teatre. Poate cineva se va sesiza şi lucrurile se vor îndrepta în favoarea Onor Spectatorului.
Abordarea textului camusian în regim de tragedie sumbră şi de meditaţie gravă de tip existenţialist denotă o corectă înţelegere a problematicii piesei, structurată pe tema camusiană a imposibilului devenit posibil. Regia semnată de Mirela Dodd are în vedere rezonanţele cutremurătoare ale procesului de dezumanizare în care cad cele două eroine sub mirajul înavuţirii rapide cu orice preţ. Vizual, spectacolul este construit pe contrastul negru-alb; de la interiorul pensiunii cu mobilier negru funebru şi rochii negre, la imaculatul alb al neprihănirii. Spaţiul teatral este pus să vibreze prin simpla prezenţă a straniului servitor, costumat şi fardat ca mesager al groazei. El acţionează asupra balanţei din mijlocul scenei, inducând ideea unui dezechilibru major în mentalul personajelor, niciodată recuperat. Pregnante sunt apariţiile lui Călin Mihai Roajdă în rolul servitorului cu mersul lui au relenti de piază rea. Simbolistica scriiturii este susţinută la nivel superior prin interpretări memorabile. Din acest perimetru al recluziunii într-o ţară de umbră, cele două femei vor să ajungă la ţara luminii ideale de pe malul mării. Preţul plătit este crima sau un şir de crime săvârşite cu sânge rece. Dar neînţelegerea în ceea ce priveşte ultima crimă le răstoarnă planul.
Echilibrul dramatic este menţinut prin cele două cupluri: mamă şi fiică pe de o parte; soţ şi soţie pe de altă parte. Confruntarea este una nedreaptă şi are la mijloc fatala "neînţelegere" a adevăratei identităţi a fiului întors după 20 de ani să-şi regăsească mama şi sora; dar în loc de sentimente şi armonie îşi va găsi moartea. Nedezvăluirea adevăratei identităţi este o vină, alături de cea a femeilor, de unde formula camusiană Tout le monde est coupable.
Diabolică în graba ei de a face bani, Martha interpretată de Ramona Radu are toate caracteristicile unei fiinţe voluntare, fără suflet, de un egocentrism fără margini. Vocea potrivită pentru a exprima ferocitatea faptei şi capabilităţi actoriceşti remarcabile trebuie subliniate la Ramona Radu.
Admirabila Doina Şoproni în rolul mamei susţine o partitură cu pondere profundă în ansamblul dialogărilor, pe măsura posibilităţilor expresive probate de-a lungul unei cariere semnificative în serviciul teatrului turdean.
Cu multă simţire îşi însufleţeşte personajul Maria, proaspăta soţie a lui Jan, Alexandra Duşa. Ea nici nu poate evolua altfel decât augmentând trăirile şi tensiunea interioară pulsativă a sărmanei îndrăgostite. Egal cu sine şi cu reticenţele afective ale personajului Jan este Valentin Oncu, interesat să exploreze şi să se menţină în aparenta linearitate glacială a replicilor.
De un mare efect este finalul anexat de regizoarea Mirela Dodd în care cei cinci actori înalţă o rugă emoţionantă, cântată, spre cerul milostivirii, restabilind la nivel simbolic relaţia pierdută cu divinul. Text dificil de montat în ciuda simplităţii aparente, viziunea propusă de Mirela Dodd rezistă prin robusteţea neostentativă imprimată ansamblului.
Prezentată sub forma unui "caz de mutilare" a conştiinţelor strivite de magia îmbogăţirii, cu sugestive nuanţări scenice axate pe interiorizare, spectacolul Neînţelegerea este un minunat prilej de reîntâlnire cu dramaturgia lui Albert Camus.