Zi de zi, Tg. Mureş / februarie 2019
Dogman
Printre cele mai recente producţii cinematografice europene care au intrat în cinematografele de la noi se numără şi Dogman / Frizerul de câini, în regia lui Matteo Garrone (care semnează şi scenariul, alături de Ugo Chiti şi Massimo Gaudiso), o dramă intensă cu accente de thriller care va satisface atât gusturile pasionaţilor de realism (filmul nu prezintă cosmetizări şi estetizări de nici un fel, ci oferă mai degrabă a slice of life), cât şi ale celor interesaţi de dileme morale disecate cu atenţie. La nivel stilistic şi de atmosferă, Dogman seamănă foarte mult cu un film românesc, cu distribuţie italiană. Până şi cromatica cenuşie şi decorul preponderent dezolant plasează acţiunea într-o zonă periferică, populată de personaje marginale, aflate într-o continuă luptă pentru supravieţuire, ale căror conflicte personale vizează pendulări între imperative precum "este bine să..." şi "sunt silit să...".


Personajul central e Marcello, un ins paşnic, uşor stângaci, divorţat, tatăl unei fetiţe şi proprietarul unui magazin de toaletaj canin denumit Dogman. Calităţile care îl definesc sunt afecţiunea faţă de câini şi iubirea faţă de fetiţa lui. Marcello locuieşte într-o suburbie sărăcăcioasă cu ieşire la mare, iar veniturile insuficiente şi le completează vânzând ocazional cocaină. Principalul său client pare a fi Simone, o matahală agresivă, colerică şi intimidantă care terorizează cartierul prin comportamentul ei sălbatic şi îl atrage pe Marcello în combinaţii ilegale din care mai mult îl fură decât îl răsplăteşte. Natura pasivă a iubitorului de câini este reconfirmată în repetate rânduri, când îi procură lui Simone cocaină chiar dacă îi e peste mână şi când refuză să îl toarne în momentul în care este acuzat de complicitate la spargerea care a avut loc la magazinul de bijuterii de alături. Simone a avut grijă să îl încrimineze pe Marcello, iar acesta va face un an de puşcărie în locul tovarăşului trădător.


Odată cu eliberarea sa, sfrijitul Marcello, devenit între timp mai îndrăzneţ şi cu un plus de iniţiativă, constată că a pierdut simpatia şi aprecierea comunităţii locale, se vede proscris şi izolat, iar relaţiile cu Simone sunt mai tensionate ca niciodată. Marcello, însă, are bani de recuperat, şi o nouă viaţă de început, aşa că nu lasă timpul să treacă degeaba şi se vede nevoit să îţi înfrunte atât destinul, cât şi pe cel care l-a făcut să-şi piardă un an din viaţă.

Dintre toate personajele filmului, Marcello este singurul care suferă transformări psihologice majore, iar celelalte manifestă mai degrabă reacţii la mutaţiile acestuia. În acelaşi timp, lipsit de suport financiar, de sprijin uman şi de avantaje de ordin fizic, Marcello e nevoit să se bazeze pe inteligenţă şi să găsească cele mai potrivite soluţii în situaţii care îl dezavantajează din toate punctele de vedere. Totodată, puţinul pe care îl are l-a dobândit într-o viaţă de muncă, fapt pe care l-a subliniat anterior, în singurul moment în care a exprimat fermitate înainte să ajungă după gratii, iar riscurile la care se supune pentru a se descotorosi de Simone sunt pe măsură. Tonul filmului e fatalist şi atmosfera susţinută prin tehnicile de filmare, absenţa coloanei sonore şi, în general, a oricărei edulcorări de ordin estetic, sugerează că finalul nu poate fi unul fericit. În fapt, singurele momente senine şi detensionate sunt cele în care Marcello se ocupă de câinii săi, faţă de care exercită o forţă de control (indiferent de rasă şi de dimensiuni) care piere în alte contexte, şi în escapadele cu fiica lui, în cadrul cărora cei doi fac scufundări, prilej cu care se ţin de mână în ceea ce sunt, de altfel, singurele momente de tandreţe din întregul film.


Dogman poate fi perceput şi ca o parabolă a omului copleşit de greutăţile vieţii, a individului mărunt strivit de forţe cărora nu i se poate opune. Destinul acestuia pare o condamnare la mediocritate, penurie şi suferinţă, o eternă pedeapsă pentru o vină nedesluşită. În acelaşi timp, filmul funcţionează cu toate mecanismele la vedere, iar resorturile sale sunt minimale: scenariu dens, având o cronologie precisă şi clară, personaje solide, joc actoricesc natural şi robust, conflicte intense, tensiune foarte bine dozată şi lipsa momentelor moarte.

Producţia nu îşi propune altceva decât să spună (în mod eficient) o poveste memorabilă, ceea ce îi iese. În acelaşi timp, îl pune în valoare pe Marcello Fonte (coincidenţă sau nu, actorul şi personajul său au acelaşi nume), al cărui talent nativ îi suplineşte lipsa educaţiei formale (actorul a jucat în mai multe producţii, fără a fi absolvit vreo şcoală de profil) şi care, frecvent, nu are nevoie de replici pentru a exprima tot ceea ce situaţia o impune, expresivitatea sa corporală fiind suficientă. Prestaţia lui Marcello Fonte nu a trecut neremarcată de critica de specialitate, care l-a recompensat cu premiul pentru Cel mai Bun Actor European la cea de-a 31-a gală anuală organizată de Academia de Film Europeană (EFA), la Sevilia şi cu premiul pentru Cel mai Bun Actor la Festivalul de la Cannes, ambele în 2018.


Regia: Matteo Garrone Cu: Edoardo Pesce, Marcello Fonte, Vittorio Russo, Nunzia Schiano, Gianluca Gobbi, Aniello Arena

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus