Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de Film Documentar One World România, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Convingerile şi neliniştile frontierei - Nashid ul Hajar / Unsettling la One World Romania, 2019


februarie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Iris Zaki este o femeie curajoasă. Nu se duce să înfrunte moartea sub ploaie de gloanţe, ca un reporter de război şi nici nu dezvăluie maşinaţiuni financiare sau politice precum un jurnalist de investigaţii. Ea manifestă, însă, acel tip de curaj necesar ca să discuţi, deschis, cu oameni aflaţi la antipozii convingerilor tale politice. Mai mult, să te duci, la propriu, pe teritoriul lor. Bravura ei are o dimensiune casnică, omenească şi omenoasă în acelaşi timp, greu de realizat, dar mereu necesară: curajul dialogului onest.

Auto-declarându-se de stânga într-o societate israeliană puternic divizată pe criterii politice, Zaki îndrăzneşte să se ducă în Tekoa, o aşezare din Cisiordania, regiune din Israel numită de arabi "teritoriile ocupate". Aici îl invită pe "celălalt" - pe colonistul evreu care se aventurează să locuiască şi să îşi crească copiii în această regiune frământată - să vorbească despre experienţa sa de viaţă, despre prejudecăţi, despre reuşite şi pericole, despre evrei şi arabi. Îl invită să îşi pună sub semnul întrebării propriile atitudini şi convingeri, şi îşi permite, în acelaşi timp, să-i atragă atenţia asupra abuzurilor originare de care beneficiază fără prea multe probleme de conştiinţă. Mai mult, îl provoacă - fără succes - şi să se pună în locul celui obidit: arabul din Israel.

Invitaţia capătă o înfăţişare simplă şi eficientă: o masă simplă, de plastic, acoperită cu o faţă albă, şi două scaune: pe unul e aşezată o femeie dornică de vorbă, celălalt aşteaptă să fie ocupat. "Persoanelor intervievate le-a luat mult timp să se calmeze şi să se simtă confortabil în prezenţa mea", declară Zaki într-o conversaţie cu The Times of Israel, după premiera filmului. Din fericire, până la urmă, invitaţia a fost onorată.

Astfel, povestea vieţii lor iese încet la iveală. Câţiva locuitori ai comunităţii de colonişti acceptă să confrunte propriile valori cu cele ale outsider-ului în dubla sa calitate (locuitor al cosmopolitului şi relaxatului Tel Aviv şi, pe deasupra, şi stângist). Tonul este uneori tensionat, alteori hilar, dar mereu reiese o dorinţă sinceră de a căuta soluţii sau, cel puţin, o înţelegere mai nuanţată a problemelor.

Totuşi, în pofida tonului conversaţional, al plăcutului sentiment de şuetă inocentă şi sinceră, spectatorul rămâne cu gustul amar că, în sine, facilitarea comunicării nu este suficientă. Pentru rezolvarea conflictelor, pentru a deschide cu adevărat calea către celălalt, este necesară o muncă mult mai dură cu propria persoană. Pe care, din păcate, din ce în ce mai puţini colonişti catadicsesc să o mai facă. Şi nu pentru că punţile de comunicare ar fi fost dinamitate deliberat de vreo forţă malefică, fie ea israeliană sau arabă, ci pentru că, pur şi simplu, s-au resemnat. Cum mărturiseşte Matanya Freund, cel mai deschis dintre locuitorii aşezării: "te revolţi faţă de tratamentul aplicat de israelieni primilor 20-30 de arabi care trec frontiera pentru a lucra în Tekoa, dar apoi de obişnuieşti".

O excepţie notabilă şi încurajatoare este Michal Froman. Înjunghiată de un adolescent arab, tânăra femeie a ajuns la o înţelegere spirituală a situaţiei politice încordate. Deşi recunoaşte că atentatul a fost un "act de ură", experienţa nu a înveninat-o. Prin conversaţia directă cu Dumnezeul Bibliei, evreica s-a deschis către reconcilierea cu semenii săi arabi şi, inspirându-se din aceleaşi texte din care coreligionarii ei îşi justifică acţiunile în forţă, ea invocă porunca biblică a grijii faţă de "străinul de pe pământul tău". Pledează, aşadar, pentru o schimbare de atitudine atât a autorităţilor, cât şi a cetăţenilor de rând, în care ura să facă loc empatiei şi integrării.

Iris Zaki nu ezită să pună întrebările în mod asumat, de pe propria poziţie. Încercările sale de a înţelege convingerile şi frământările celor intervievaţi sunt, din păcate, ecranate de afirmarea agresivă a propriei viziuni contrare. La un moment dat, rolurile se întorc şi ea însăşi acceptă să fie intervievată de Matanya Freund, pentru a declara: "Am vrut să ascult, să arăt ce se ascunde sub stereotipurile de gândire. Nu cred, însă, că oamenii de aici şi-au făcut tema aşa cum mi-am făcut-o eu: nu vă puneţi în pielea palestinienilor".

Pariul pe care îl câştigă - la limită, conform mărturisirii prezentate în film - constă în evitarea unui dialog al surzilor. Subiecţii reuşesc să îşi exprime, coerent şi credibil, perspectivele şi valorile, iar Iris Zaki - cel puţin personajul din documentar, dacă nu cumva şi regizorul în carne şi oase - etalează empatia şi deschiderea necesare pentru a elimina inhibiţiile iniţiale.

La un moment dat, se induce totuşi impresia că pariul nu a fost decât pe jumătate câştigat. Reticenţa majorităţii locuitorilor din Tekoa de a conversa în faţa camerei de filmat nu s-a diminuat în cele 30 de zile ale şederii sale aici - ca să nu mai vorbim despre pesimismul indus de conversaţiile filmate...

De aceea, nu optimismul întrezăririi unor soluţii este miza filmului, ci autenticitatea situaţiei de comunicare. Pentru a câştiga încrederea audienţei că interviurile sunt genuine, Iris Zaki pune în faţa camerei tocmai dispozitivul de realizare a documentarului: trei camere de luat vederi, pe care, în primele momente ale filmului, le trânteşte hotărât pe podeaua casei unde va locui pentru o lună, un microfon boom pe care îl agaţă de copacul care umbreşte locul de desfăşurare a documentarului, imagini ale fixării microfonului-lavalieră.

Zaki dirijează atenţia audienţei asupra situaţiei filmice, atât asupra aparatelor de filmat, cât şi asupra regizorului. Acesta din urmă a devenit personaj în propriul său film şi ajunge el însuşi să fie la un moment dat intervievat. Realizate în formula consacrată plan/contraplan, interviurile creionează personalitatea fiecărui participant. Acesta intră într-un dialog de la egal la egal cu regizoarea (prezentată adesea în nod shots, adică dând aprobativ din cap), şi nu printr-un interogatoriu care ar fi urmărit devoalarea şi înfierarea prejudecăţilor persoanelor intervievate.

Spre deosebire de "kino-pravda", teoria lui Dziga Vertov conform căreia "adevărul" camerei de filmat este realitatea fizică, obiectivă, subiecţii umani neştiind nici măcar că sunt filmaţi, epistemologia regizoarei doreşte să privilegieze adevărurile subiective oferite de subiecţii care acceptă, conştient şi liber, să fie intervievaţi.

Merită menţionat că şi filmul precedent al lui Zaki, scurt-metrajul Women in sink (2015), are la bază un "dispozitiv" similar: într-un salon de coafură, în timp ce le spală părul, ea îndeamnă clientele să vorbească despre experienţele lor de viaţă. Conectându-se la rezervoarele de intimitate şi încredere induse de cadrul respectiv, doamnele devin, rând pe rând, subiecţi activi ai documentarului şi abandonează reticenţa inerentă în faţa camerei de filmat. Ambele producţii prelungesc preocupările academice ale lui Iris Zaki, care a obţinut un doctorat la Universitatea din Londra cu o teză referitoare la "camera abandonată", altfel spus, diversele tehnici ce pot fi aplicate pentru a înregistra o conversaţie fără a crea subiectului senzaţia neplăcută a unui interviu.


Unsettling este, aşadar, un experiment valoros privind comunicarea umană. Documentarul nu indică nici soluţii facile la problemele politice cronice ale Israelului, nici convertiri improbabile la un umanism imposibil în condiţiile de violenţă date. El se mulţumeşte să dea curaj coloniştilor să îşi manifeste, deschis, propriile prejudecăţi, dar şi dileme. Să verbalizeze, în faţa camerei, experienţe şi perspective care ar fi rămas ascunse în alte condiţii.

Astfel, camera de luat vederi devine un vaccin necesar, aşa cum formulează şi Matanya Freund, unul dintre intervievaţi: "Nu mi-e frică de media. Cele mai rele lucruri se întâmplă acolo unde nu se uită nimeni".




 Toate articolele despre Festivalul de Film Documentar One World România, 2019


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristian Caloian


Alte articole

 5 filme online la final de One World Romania, 2019, Comunicat de presă
 Limbaj - Touch Me Not, Lucian Maier
 Din raiul lui Boris în infernul lui Putin - Putin's Witnesses la One World Romania, 2019, Cristian Caloian
 Pentru responsabilitatea individuală nu există termen de prescripţie - Four Parts of a Folding Screen la One World Romania, 2019, Mihai Brezeanu
 O dublă absenţă - Mallé en son exil la One World Romania, 2019, Diana Cuzic
 Toate articolele despre Festivalul de Film Documentar One World România, 2019


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer