Filmul este cu atât mai acid cu cât Mansky, cândva, avea acces la cel mai înalt nivel. În virtutea încrederii primului preşedinte al Rusiei post-sovietice, Boris Elţîn, el a filmat transferul de putere către urmaşul acestuia. Mai mult, chiar Putin i-a acordat câteva interviuri la început, dar, ulterior, din cauza atitudinii critice a lui Mansky, pe de o parte, şi a acceselor din ce în ce mai autoritariste ale lui Putin, relaţia dintre aceştia s-a deteriorat accelerat. Nu înainte însă ca Putin să fie filmat plângându-şi înduioşător viaţa grea de şef de stat şi declarând, cât se poate de serios, că nu îşi doreşte deloc să fie monarh.
Din nefericire, comentariile subiective, aproape tendenţioase, ale regizorului, diminuează interesul spectatorului faţă de urmărirea / vizionarea unor asemenea schimbări istorice. Manski impune, prin voice-over, o naraţiune arbitrară, pe care nu catadicseşte să o susţină cu eventuale imagini edificatoare sau măcar cu argumente solide ori ancorări geo-politice. Explicaţiile sale anticipează desfăşurări politice (precum îndepărtarea sau chiar asasinarea colaboratorilor apropiaţi ai lui Putin din momentul câştigării primelor alegeri). Cromatica rece a filmului indică şi ea îngheţarea climatului social şi politic al Rusiei, întărind sentimentul de nelinişte pe care regizorul doreşte să îl inducă. În acest mod, în mintea spectatorului se creează aşteptări care apoi, însă, nu mai sunt argumentate / dezvoltate în film.
Mai mult, Mansky prezintă ascensiunea lui Putin drept o abilă manipulară a maselor orchestrată de cercurile oculte, nostalgice faţă de perioada sovietică, inducând spectatorului ideea lipsei de legitimitate şi omite evidenţa alegerilor câştigate cu cote din ce în ce mai impresionante. Astfel, Putin's Witnesses scoate la iveală preferinţe afirmate mult prea subiectiv, pe care orice autor de documentare serios ar trebui să le susţină prin imagini, nu prin comentarii plângăcioase.
Pe de altă parte, Manski atrage simpatia audienţei. Nu se bazează pe validitatea argumentelor sau inteligenţa montajului ori relevanţa imaginilor prezentate, ci pe diversele reacţii ale celor vizaţi de obiectivul camerei sale. Încăpăţânarea cu care menţine aprinsă camera, la limita voyerismului nu lasă pe nimeni indiferent. Nici fiica sa nu scapă, filmată în baie în pofida apelurilor disperate la discreţie, nici Tatiana, fata lui Boris Elţîn, surprinsă sărbătorind victoria lui Putin drept o reuşită personală. Chiar şi acesta acceptă să fie filmat insistent, deşi, vizibil precaut în faţa led-ului roşu al aparatului.
Paradoxal sau nu, voyerismul lui Mansky este dublat de accentele exhibiţioniste, complice, ale subiecţilor săi: protestele sunt doar verbale, nimeni nu îi sparge camera şi toţi acceptă să fie prinşi în film spre a fi văzuţi de o lume întreagă.
În cheie politică, insistenţa lui Mansky exprimă credinţa în rolul benefic al imaginii filmate, optimismul faţă de dezinhibarea unei societăţi libere. Camera e chemată să surprindă, să imortalizeze cele mai fine şi naturale reacţii umane în faţa spectacolului politic şi social.
Relaţia de încredere faţă de camera de filmat, pe care Mansky o solicită subiecţilor săi, este, la o analiză mai atentă, o pledoarie pentru idealul politic al deschiderii - faţă de celălalt, faţă de istorie, şi, în cele din urmă, chiar faţă de sine. Este, cu alte cuvinte, o expresie a încrederii şi a lipsei de complexe a celui care ştie că ceea ce surprinde acum camera, nu va fi folosit ulterior împotriva sa. De aceea, Mansky îşi doreşte să surprindă oameni încrezători, deschişi, cărora să nu le frică să fie filmaţi pentru că nu au nimic de care să le fie ruşine, nimic de ascuns şi nici de ce să se teamă.
Aşa cum este bine ştiut, acest ideal devine din ce în ce mai îndepărtat în Rusia. Şi, pe cale de consecinţă, camera lui Mansky se îndepărtează, încet-încet, de cercurile intime ale puterii. Din acest punct de vedere, filmul documentează mai degrabă căderea din graţie a regizorului decât ascensiunea ilegitimă şi manipulatoare a lui Putin.
În prima parte a filmului, Elţîn şi familia lui demonstrează o nonşalanţă fermecătoare faţă de prezenţa camerei lui Mansky. El este clar acceptat drept un membru al familiei, iar preşedintele Rusiei nu este decât un bunicuţ iubit de familie. Regizorul nu-şi ascunde nostalgia faţă mandatul acestuia: Natalya Mansky declară Rusia lui Elţîn, nici mai mult, nici mai puţin, drept "Utopia". Este drept, în contrast cu Rusia putiniană, însă tonul encomiastic este evident.
Spre deosebire de căldura umană şi de deschiderea democratică prin care este portretizat Elţîn, Putin este prezentat într-un continuu proces de formalizare. Iniţial, îl vedem pe Putin în ziua alegerilor. În pulover, obosit, dar fericit. Cu alte cuvinte, uman. Ulterior, însă, Vladimir Vladimirovici va apărea exclusiv la cămaşă şi costum. Vorbele sale, din ce în ce mai prudente, mai abstracte, devin cele ale unui om politic conştient că cel care manipulează camera de filmat va manipula şi audienţa.
În concluzie, Putin's Witnesses are o valoare explicativă redusă: acuzele sunt clişeistice, preluate parcă dintr-un editorial conservator de propagandă. Pe de altă parte, însă, documentarea schimbării de ton de la Kremlin prezintă o actualitate incontestabilă. Alunecarea treptată, din dezgheţul dezinvolt al Rusiei de la începutul anilor 1990, dominat de personalitatea jovială a lui Elţîn, în afirmarea militaristă, sub conducerea austerei personalităţi a lui Putin, din ultimii ani, nu poate lăsa pe nimeni indiferent.
Iar avertismentul disperat din final dă mult de gândit: în politică, de la un anumit punct de autoritarism încolo, martorii se transformă în complici. Exact ceea ce el refuză să devină.