După luni de extenuante proceduri birocratice, familia se reuneşte la Londra. Bunurile din fosta lor casă rămân însă la Berlin, confiscate de stat. Parte sunt vândute la licitaţii publice, parte dispar fără urmă.
Patru părţi ale unui ecran pliabil / Four Parts of a Folding Screen, realizat în 2018 de cineaştii britanici Anthea Kennedy şi Ian Wiblin, spune povestea acestei familii din perspectiva mamei. Un voice-over feminin (Maren Hobein) narează cu voce egală, aproape incantatorie. Vizual, filmul se bazează în cea mai mare parte pe cadre filmate în prezent, la peste 75 de ani de la derularea evenimentelor.
Prima jumătate a documentarului e focalizată pe drama familiei. A doua jumătate e dedicată aproape exclusiv felului în care bunurile familiei au parcurs complicatul traseu din casa unei familii burgheze evreieşti în zeci de case ale unor "buni arieni".
Deşi repetitivă, pradă, voluntară, a unei precizii maniacale şi a unei atenţii la detalii pe care stereotipul vorbirii curente ar atribui-o unei "maşinării nemţeşti", această a două parte a documentarului britanic e cea cu adevărat memorabilă. De-a lungul ei, aflăm, cu nume, prenume şi valoare în Reichsmark, cum s-a desfăşurat transferul de proprietate, cum s-a întâmplat ca un pian, un birou, un ecran pliabil, 600 de discuri de gramofon, 620 de cărţi şi alte obiecte asemenea, să fie cumpărate, în două dimineţi de iarnă de la începutul anilor '40, de zeci de cetăţeni germani fără probleme de rasă, care au ales, fără a fi constrânşi, să participe la licitarea bunurilor confiscate unor cetăţeni germani cu probleme de rasă.
Colaboraţionism? Sistem care striveşte tot? Sistem care nu îngăduie opţiuni, revoltă, spirit civic? Sistem ale cărui rotiţe rămân mereu anonime? Aş! Pentru Anthea Kennedy şi Ian Wiblin, toate aceste scuze cu care ne adormim conştiinţele ori de câte ori alegem să întoarcem privirea în faţa nedreptăţii său să participăm activ la înfăptuirea ei sunt doar mofturi.
Arhivele vorbesc şi la 75 de ani distanţă. Oamenii au murit, clădirile în care locuiau nu mai sunt (merită să vedeţi acest film fie şi pentru a auzi, măcar de 30 de ori, invocaţia "in a building that no longer exists"), dar pentru responsabilitatea individuală nu există termen de prescripţie.
Acesta nu e film despre evrei şi despre nazism. Nici despre colaboraţionism în vreme de război. E un film despre necesitatea ca fiecare dintre noi să ne informăm, să gândim, să empatizăm şi să acţionăm în consecinţa concluziilor de ordin moral pe care le tragem. Ignoranţa, laşitatea, fuga de răspundere pot şi ele fura şi ucide!