Documentarul realizat de regizoarea Bernadett Tuza-Ritter şi intitulat A woman captured aduce în faţa privitorului exact acest tip de situaţie. Marish, o femeie în vârstă de 52 de ani este sclava domestică a Etei, o femeie mândră că are oameni care să muncească pentru ea. De altfel, documentarul a fost realizat cu acordul stăpânei, o mare parte din film fiind realizat în casa acesteia, bineînţeles contra cost.
Cei zece ani trăiţi în casa Etei au lăsat urme adânci pe chipul lui Marish. Femeia este obligată să lucreze circa 20 de ore pe zi, atât ca femeie în casă cât şi ca femeie de serviciu într-o fabrică. Toţi banii pe care îi primeşte de la fabrică îi sunt luaţi de Eta şi pentru munca prestată acasă primeşte, după cum declară Eta cu mărinimie, un loc unde să doarmă, mâncare, cafea şi ţigări la discreţie. Evident, actele personale sunt în posesia stăpânei. Condiţiile sunt grele, umilirea continuă, bătăile la ordinea zilei şi toanele permanente, astfel încât fiica cea mică a lui Marish a ales să plece de lângă propria mamă şi să locuiască la casa de copii. Pe parcursul filmului aflăm că singura dorinţă a lui Marish este să poată pleca undeva unde să îşi poată creşte copilul în siguranţă şi cu demnitate.
Filmările s-au desfăşurat de-a lungul unui an şi jumătate. Tot acest timp a permis familiarizarea cu vieţile celor care locuiesc în casa Etei, cu regulile nescrise ale locului şi cu modul în care cei implicaţi interacţionează unii cu ceilalţi. Pe de o parte se află membrii familiei, stăpânii, adulţi şi copii, care nu au nici o urmă de respect pentru fiinţele umane care îi servesc, pe cealaltă parte se află sclavii, care nu au încredere unii în alţii şi pe care frica de repercusiuni îi fac să nu iasă din cuvântul Etei. Toate acestea ne sunt arătate prin momente inteligent alese, cum este cel în care Marish refuză să îi dea de mâncare unuia dintre ceilalţi sclavi pentru că Eta nu a lăsat instrucţiuni în acest sens, ea fiind singura care decide cine, ce şi când mănâncă. Nu există momente de violenţă deschisă în acest film, dar o simţi la fiecare gest sau cuvânt al celor implicaţi.
Treptat, Marish începe să capete încredere în cea care o filmează şi să îşi deschidă sufletul. Deşi povestea ei este construită din fragmente, de exemplu nu este foarte clar cum a ajuns în această situaţie acum zece ani, privitorul înţelege drama prin care trece această femeie simplă, dar extrem de muncitoare. Marish nu caută nici simpatia şi nici mila privitorului. Motivul pentru care a acceptat să facă acest documentar a fost, după cum ea însăşi spune la un moment dat, dorinţa de a face oamenii să conştientizeze că există acest fenomen chiar sub nasul lor, că se intersectează cu tragediile acestor oameni zilnic în tramvai, pe stradă sau la serviciu.
Regizoarea şi-a construit inteligent documentarul şi, asemenea femeii care se află în centrul lui, nu se adresează doar laturii emoţionale a privitorului. Marish nu îţi provoacă milă ci respect, Eta nu te înfurie, ci te face să înţelegi banalitatea răului. Contrastul dintre cele două este vizibil: chiar dacă trăieşte în condiţii inumane, Marish şi-a păstrat umanitatea şi bunătatea, în timp ce Eta de-a lungul filmului apare de un cinism şi de o goliciune sufletească teribile.
Nu vedem faţa Etei, ci doar mâinile acesteia cu unghii lungi, false şi neîngrijite. Îi auzim, însă, ameninţările şi batjocurile adresate cu o voce tabagică şi agresiv-superioară. Eta crede că aceasta este ordinea firească a lucrurilor, nu crede că face ceva rău sau greşit. Consideră că este dreptul ei să dispună de timpul, banii şi munca celor aflaţi în nevoie. Filmul se adresează şi laturii cerebrale a privitorului, fiind genul acela de film care deşi nu îşi stârneşte reacţii emoţionale puternice pe moment, te determină să te gândeşti la el multă vreme după ce l-ai terminat de văzut.
Povestea lui Marish (care se numeşte, în realitate Edith) pare a avea un fel de happy-end. Încurajată şi susţinută de regizoare, femeia decide să fugă cât mai departe de opresor. Reuşeşte să îşi depăşească frica, se mută la Budapesta unde îşi găseşte un post de femeie de serviciu la Parlament. Reuşeşte să închirieze un apartament unde locuieşte împreună cu fiica ei de 16 ani proaspăt devenită mamă.
Îţi doreşti să crezi că viitorul va fi ceva mai luminos pentru această femeie greu încercată, dar nu poţi să ignori situaţia familială complicată şi faptul că Eta a forţat-o să semneze actele pentru un împrumut pe numele ei. Pentru mine, care am văzut zeci de bătrâni păcăliţi de diverşi indivizi să semneze astfel de cereri de împrumut este greu de crezut că băncile vor înţelege situaţia reală sau că le va păsa că banii s-au dus în altă parte. Mă consolez cumva cu ideea că Marish/Edith este liberă, că şi-a recăpătat încrederea şi puterea de a lupta, că a găsit, în sfârşit, în jurul ei oameni dispuşi să o ajute şi pot spera că măcar un pic de fericire se găseşte undeva şi pentru ea.
Deşi ne spune povestea unei singure femei, A Woman Captured reuşeşte să prezinte o realitate crudă şi mult mai răspândită decât ne place să credem. Faptul că Bernadett Tuza-Ritter a avut curajul de a intra în casa unui stăpân de sclavi şi de a se întoarce mereu şi mereu pentru a asculta şi filma ceea ce se întâmplă acolo este remarcabil. Nu este uşor şi nici sigur să scormoneşti în această lume şi să îi scoţi la iveală mizeriile. Cu atât mai mult cu cât prea puţini dintre noi mai au timpul, puterea şi empatia de a se ocupa de soarta celor mai puţin norocoşi.