Sharon Eyal a făcut parte până în 2008 din compania israeliană de dans Batsheva, ca dansatoare şi mai apoi în calitate de coregrafă. Sub influenţa directorului artistic al companiei, Ohad Naharin, mentorul ei spiritual şi creatorul limbajului GAGA, vehiculat universal în lumea dansului modern contemporan, Sharon Eyal dezvoltă propria ei manieră, venind cu o vibraţie autentică şi o estetică particulară a scenelor de grup, cu o proeminentă dimensiune plastică.
Încremenite în mişcare, imaginile trimit la tablouri suprarealiste sau mitologice cu un pronunţat senzualism tribal. În colaborare cu Gal Behar, Sharon Eyal deschide în 2006 propria companie de dans L-E-V, ale cărei creaţii originale sunt jucate în renumite teatre de balet din întreaga lume. În aceeaşi măsură compune piese la solicitarea altor companii de balet remarcabile, ca Nederlands Dance Theater şi Royal Swedish Balet.
Compoziţiile ei exprimă o stare de alertă, de asediu, care există în bună măsură şi în dansul lui Naharin, doar că aici este cultivată in extremis. Gestul coregrafic este în esenţă convulsiv, şi nu doar când mişcarea se vrea năprasnică, dar şi atunci când devine fulgurantă sau senzuală. Trupurile se contorsionează, se cambrează, se crispează lent, cu încetinitorul, până se atinge un punct de potenţial maxim după care poziţia se frânge, se dezmembrează, trădând o prăbuşire, o cădere. Adesea pulsatorie, mişcarea oscilează în jurul unei poziţii de presupus echilibru, care nu e altceva decât momentul dinaintea căderii.
Love Chapter II vine cu o muzică dedicată, aparţinând lui Ori Lichtik, magisterul de sunet al companiei. Compozitorul şi interpretul (DJ şi percuţionist), Ori Lichtik este unul dintre pionierii genului techno în Israel, promotorul unei muzici electronice cu efecte şi tonuri speciale, ritmuri paralele, în crescendo, sau interioare ce corespund structurilor coregrafice pentru care au fost create. Cei doi artişti se întâlnesc în spectacolul de referinţă: Bertolina (2006), compoziţia de succes care o califică pe Sharon Eyal ca voce distinctă în lumea dansului. Din acel moment începe o colaborare intensă între cei doi artişti care continuă până astăzi.
LEV - numele companiei - înseamnă inimă în ebraică, ceea ce explică de ce multe dintre compoziţiile ei vorbesc despre "durerile iubirii". Love Chapter II face parte din Love Cycle, spectacole ce abordează tema iubirii imposibile, a singurătăţii fiinţei, a luptei cu himerele unui psihic deraiat. Tema iubirii e abordată psihologic sub semnul OCD (tulburare obsesiv compulsivă), inspirată fiind de poemul cu aceeaşi temă a lui Neil Hilborn, prima lucrare din ciclu intitulându-se chiar "OCD Love".
Un grup de şase balerini, trei bărbaţi şi trei femei, îmbrăcaţi la fel, în leotard-uri fără mâneci, într-o culoare deschisă, incertă, şi ciorapi trei sferturi negri, creează impresia unui macro-organism cu 12 membre care respiră într-un suflu şi se mişcă sincron şi pulsatil din toate încheieturile. Părţile lui componente par zămislite prin clonare; ca într-o diviziune celulară, grupul se sparge, apoi se reasamblează în ritmurile ritualizante ale compoziţiei muzicale.
Mişcarea nu e diferenţiată. Chiar dacă e încărcată cu o anume senzualitate, structura coregrafică nu cuprinde compoziţii de cuplu sau pas de deux - uri, în ciuda titlului care explicit invită la un demers erotic. O iubire întoarsă către interior, în singurătate, într-un complex antitetic de căutare şi respingere răzbate din întreaga structură, fiinţa este individualizată dar şi aneantizată prin apartenenţa ei la grup. Soluţia pare a fi una singură, sugerată şi de uniformitatea costumelor şi a gestului coregrafic: androginia.
Dansatorii, în nuditatea lor conferită de costumele fruste, aproape transparente, par nişte hominizi participând la un ritual. Dacă în spectacolul OCD Love, balerinii poartă costume complet negre, Love Chapter II vine cu o continuitate remediatoare a aceleiaşi teme. Leotard-urile în bleu deschis şi doar şosetele negre indică o stare de angoasă, de "black mood", coborâtă, diminuată, indusă de terapia prin artă (prin poezie, dans şi muzică). Limbajul expresiv al trupului încearcă să descrie compulsiv, stilistic şi plastic simptomele "poetice" din poemele lui Neil Hilborn, el însuşi victimă a sindromului OCD.
Relaţia dintre balerini este definită de spaţiul care-i desparte. Ei interacţionează indirect prin acest gol ce devine formă într-un complex de "vid şi plin", concretizat într-o structură. Ei se mişcă în paralel, sincron, în contrapunct sau aparent haotic în consens cu bătăile de metronom ale lui Ori Lichtik. Când interacţionează, unul atacă - acaparează spaţiul ce-l desparte de celălalt - şi altul se apără, sau retrage, golul se mişcă şi el în tandem cu ei ca o fiinţă invizibilă care deţine tensiunea şi epica dansului. Tensiunea, creată de întâlnirea dintre dinamica structurii şi bătaia techno în crescendo, reconfigurează spaţiul într-o nouă dimensiune, marcând o trecere bruscă sau schimbare de stare. Partitura lui Ori Lichtik pare croită în deplin consens cu sintaxa GAGA. Un minimalism opresiv şi strident creează ritmuri a căror intensitate urcă aproape imperceptibil până la extaz.
Dialectul GAGA abordat de coregrafă, rămâne totuşi în limitele limbajului literar, prin structura lui gramaticală deprinsă de la mirabilul său creator. Sinergia de grup trimite la Ohad Naharin prin individualizările tipice ale unui element orfan ce rupe rândurile sau sparge armonia compoziţiei. În fapt, sinergia este întregită sau reliefată prin acest element disturbator, devenit un punct de fugă, un centru ce refocalizează structura anume pentru a aluneca imperceptibil în altceva.
În particular, de multe ori, sunt doi dansatori ce evadează din simetria grupului, dar nu pentru a forma un cuplu (în general, două femei). Ei dansează în oglindă sau unul este umbra celuilalt. Fiinţa este dublată, multiplicată, reflectată, dar niciodată înjumătăţită, cuplată. Picioarele se mişcă în acordurile muzicale, ele urmăresc ritmul în timp ce mâinile par să aibă partitura lor, urmărind independent o secvenţă bine definită de mudre ce stabilesc un epic al stărilor de conştiinţă sau acţiuni de grup. Braţele, ridicate şi împinse mult spre spate, par să tragă după ele un trup cambrat, tensionat, îndoit sau răsucit. Alteori stau ridicate către cer, parcă implorând zeii, într-un proces de transă sau meditaţie. Prin mişcări ample şi arcuite, braţele exprimă o stare, o acţiune, la limita cu pantomima.
De multe ori, dispoziţia este războinică, mişcarea, fie ea năprasnică, accelerată sau descompusă, silabisită, decelerată, trimite la artele marţiale, gestul coregrafic trădează o anume agresivitate graţioasă. O mână pare să lovească în gol trupul din dreapta care se curbează de la distanţă, sub efectul loviturii, înscriind un puzzle de luptă cu piesele dezmembrate sau distanţate. Dezagregarea spaţială a gestului disociat explicit în cauză şi efect creează un anume tip de tensiune potenţială, înmagazinatoare de energie, specifică tehnicii GAGA. Un balet al viscerelor, al muşchilor, al combustiilor interioare porneşte cu încetinitorul în ritmuri lente şi percutante şi creşte transformându-se într-o reală sarabandă. Trupurile freamătă, vibrează, tremură, intră în rezonanţă, acordurile muzicale sunt adesea însoţite de grimasele, vocile sau ţipetele dansatorilor.
Linia muzicală electronică de esenţă minimalistă este urmărită coregrafic sincron, în contratimp sau pe ritmurile ei interioare. În momentele de apogeu muzica atinge un anume tip de sincronism cu mişcarea ce se transformă într-o reală apocalipsă: hore matissiene străbat spaţiul scenic în extaz, ca să îngheţe dintr-odată. Urmează momente de sfâşiere, lamentaţie, în care trupurile se frâng, se năruie, se contorsionează, se răsucesc, pe tonuri joase, gâfâite, amplificate, ca o bătaie de cord. Apoi linia muzicală se schimbă brusc, ritmurile pornesc pe tonuri joase, pregătind un nou ciclu.
După 23 de ani petrecuţi ca interpretă şi coregrafă (la Batsheva Dance Company) sub influenţa lui Ohad Naharin, Sharon Eyal este şi nu poate fi decât o emanaţie a mentorului ei. Dar asta nu înseamnă mai mult decât a deprinde o limbă străină şi de a te hotărî să scrii în ea: originalitatea acestei creatoare este incontestabilă, compoziţiile ei dezlănţuie o energie debordantă, apocaliptică în spatele unei structuri riguroase, împinse de multe ori la manieră.