Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Violonista Ioana Cristina Goicea în concertul de Korngold, la Ateneu


martie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
 
Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, din data de 28 februarie 2019, a fost dirijat de Christian Badea şi a avut în program: Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 35 de Erich Wolfgang Korngold, solistă Ioana Cristina Goicea şi Simfonia nr. 5 în re minor, op. 47 de Dmitri Şostakovici. Concertmaistru invitat a fost Rodrigo Puskás.
 
Publicul de la sala Ateneului Român a ascultat un concert de înaltă ţinută, care complinea întreaga gamă de emoţii artistice.
 
În deschiderea serii muzicale, tânăra solistă Ioana Cristina Goicea a interpretat sclipitor Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 35 de Erich Wolfgang Korngold, acompaniată de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, condusă de Prim-dirijorul ei principal, Christian Badea. Acest concert al compozitorului austriac, considerat "părintele muzicii de film" , a fost început în 1935 şi a fost definitivat în anul 1945. A fost scris la îndemnul violonistului Bronislaw Huberman, fiind dedicat Almei Mahler. Se recunoaşte în această lucrare influenţa muzicii de film a compozitorului, datorită apariţiei elementelor tematice din coloanele sonore [1] ale filmelor Another Dawn (1937), Juarez (1939), ambele în regia lui William Dieterle, Anthony Adverse (1936), în regia lui Mervyn LeRoy şi The Prince and the Pauper / Prinţ şi cerşetor (1937), în regia lui James Quattrochi.


Premiera concertului a avut loc la Saint Louis, Missouri, SUA, în anul 1947, avându-l ca solist pe Jascha Heifetz. Orchestraţia este una amplă. Alături de ansamblul obişnuit, mai apar: cornul englez, clarinetul bas, clopotele tubulare, gongul, glockenspielul, celesta, vibrafonul şi xilofonul.
 
Solista serii, Ioana Cristina Goicea, a impresionat publicul printr-o violonistică deosebit de bună şi o manieră foarte expresivă  de a comunica stările emoţionale proprii acestei muzici. Virtuozitatea etalată în finalul Allegro assai vivace părea că depăşeşte orice limite. Dincolo de strălucirea sunetului ei în registrul acut, ardoarea voinţei sale interpretative era străbătută în cantilene de un filon romantic autentic.
 
Ioana Cristina Goicea s-a născut la Bucureşti, în anul 1992, dintr-o familie de muzicieni. A studiat vioara cu profesorii Ştefan Gheorghiu, Mariana Sârbu (Leipzig) şi Petre Munteanu (Rostock). În prezent urmează cursurile Universităţii de Muzică şi Teatru din Hanovra, unde studiază cu profesorul Krzysztof Wegrzyn, fondatorul şi directorul artistic al Concursului internaţional Joseph Joachim din Hanovra. Violonista Ioana Cristina Goicea a concertat pe scene precum: Concertgebouw Amsterdam, St. Martin-in-the-Fields - Londra, Konzerthaus Viena, Shanghai Concert Hall, Giuseppe Verdi - Trieste, Aukland Town Hall şi Kanematsu Auditorium Tokio. A fost invitată la Festivalurile Schleswig-Holstein, Shanghai International Arts Festival, Heidelberger Frühling, precum şi la festivaluri de muzică de cameră de la Hamburg şi Trieste.
 
 
La cei 25 de ani ai săi, violonista are un palmares internaţional impresionant: Premiul I la Concursul Michael Hill din Noua Zeelandă - 2017, laureată a Concursului de la Indianapolis, SUA - 2018, Premiul I la Concursul Johannes Brahms din Austria - 2013, câştigătoare a German Music Competition Bonn, 2018, Premiul I la Concursul Andrea Postacchini din Italia - 2012, laureată a Concursului Fritz Kreisler de la Viena - 2014 şi câştigătoare a Premiului Carl Flesch al Academiei din Baden-Baden, Germania. Violonista cântă pe o vioară construită la Parma, în 1761, de către lutierul italian Gianbattista Guadagnini. Instrumentul i-a fost oferit de Fundaţia Deutsche Stiftung Musikleben din Hamburg.
 
În concertul de la Ateneul Român, din 28 februarie 2019, am remarcat o evoluţie excelentă, foarte promiţătoare în cariera solistică a acestei tinere muziciene. În primul rând,  violonista transmite o imensă bucurie de a rosti prin sunete muzicale afirmaţii, interogaţii şi exclamaţii, cu o mare naturaleţe. Apoi, toată experienţa sa competiţională se transformă într-o abordare concentrată, minuţioasă, având exigenţa unei înregistrări la o casă de discuri. (un sunet controlat, foarte calitativ). Şi nu în ultimul rând, posedă o anume vivacitate  în comunicarea cu dirijorul şi în conexiunea sa cu ansamblul orchestral. Dezinvoltă, pare că se joacă pe vioară cu o spontaneitate magnetizantă. Trece suplu de la umor la liric, de la cantabilitate la un discurs fulminant şi de la poetic la grotesc. În partea a III-a, toate evenimentele muzicale se derulau cu o mare repeziciune şi claritate. Trăsături de arcuş în spiccato şerpuiau pe toate cele patru corzi ale instrumentului, într-un tempo foarte alert.  Pizzicato-ul viorii soliste se îmbina sonor cu emisia punctată, cu staccatura instrumentelor de suflat de lemn. Combinaţiile glissando-ului  viorii cu cel al harpei confereau muzicii caracterul burlesc. Ritmurile cu formule dactilice creau o impresie de cavalcadă. Temele uşor naive, urmate de variaţiuni, erau cântate cu sunetul cel mai adecvat. Impresionant a sunat momentul când cei patru corni alături de tromboni intonau triumfal o melodie uşor de reţinut. Totul avea un aspect de dans.


După aplauze puternice şi ovaţii, la cererea publicului, violonista Ioana Cristina Goicea a interpretat partea a III-a Allegretto poco scherzoso, din Sonata nr. 1 în sol minor pentru vioară solo, op. 27 de Eugène Ysaÿe, electrizând sala atât prin stăpânirea perfectă a unei partituri foarte dificile, cât şi prin coloristica realizată datorită măiestriei în mânuirea arcuşului. Toate dantelăriile melodice în şaizecişipătrimi şi pasajele polifonice în duble coarde erau survolate cu eleganţă şi rafinament. Acel fragment cu indicaţia teneramente exprima într-adevăr generozitate, amabilitate şi tandreţe .
 
În a doua parte a concertului de la Ateneul Român, am ascultat Simfonia nr. 5 în re minor, op. 47 de Dmitri Şostakovici, în interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijate de maestrul Christian Badea. A fost un succes deosebit. La încheierea celei de a patra părţi, publicul a aplaudat îndelung şi a aclamat artiştii interpreţi, ca la un mare festival muzical. Este greu de descris în cuvinte atmosfera creată de aceşti muzicieni. Totul părea un uriaş monument nu din marmură, ci din granit. Din acea rocă eruptivă dură izbucneau de astă dată, prin sunete cvasi-telurice, sentimente. Şi ce sentimente! Un spaţiu inundat cu tragism, cu disperare şi chiar resemnare în prima parte a simfoniei, compuse în 1937. În prima parte, Moderato, îmi amintesc şocul provocat de intrarea pianului. Apoi, ascultam un marş, dar unul grotesc, o batjocură mascată la adresa regimului din vremea compozitorului. În partea a doua a simfoniei, Allegretto, sesizam un vals care readucea o idee muzicală din prima parte, dintr-o zonă culminantă, unde instrumentele de suflat excelau în intensităţi sonore puternice. Dialogurile curgeau splendid. Cât de frumos au sunat rând pe rând solo-urile de fagot, clarinet, vioară, flaut şi oboi. Piculina aducea o culoare plină de prospeţime. Tehnica de fugatto era prezentă spre sfârşitul părţii, fără ostentaţie, prin emisia corzilor în pizzicato. Dirijorul Christian Badea domina spiritual întreg ansamblul orchestral. Mimica sa denota o hotărâre maximă în a realiza tot ceea ce şi-a propus ca expresivitate. La începutul fiecărei mişcări a simfoniei părea că priveşte orchestra cu un ochi de vânător, în aşteptarea  momentului apăsării trăgaciului. Se simte în gestica sa dirijorală o dorinţă de coeziune a discursului muzical. Şi mai mult, Christian Badea reuşea să obţină timbralitatea şi calitatea cea mai apropiată de cerinţele expresive ale momentului. Compartimentele orchestrei sunau omogen.
 
 
Urmăream în cea de a treia parte a simfoniei, Largo, extinderea 'umbrelor', create de divisi, de grupurile din interiorul compartimentelor instrumentelor cu coarde. Acele subsecţiuni se contaminau sonor una de la alta. Ascultam un requiem impresionant! Părea un veritabil prohod. În finalul simfoniei, un răspuns optimist la sensurile muzicale ale părţilor anterioare, uraganul sonor se dezlănţuie. Acel marş revine schimonosit, într-un tempo din ce în ce mai obosit, în ideea de utopie a victoriei. Admirabil au sunat ultimele măsuri din finalul simfoniei, cu acea repetare neîncetată a acordului tonicii lui re major. Timpanul, cu lovituri ascuţite ne amintea aici de avatarurile coerciţiei unui regim pe care puţini l-au acceptat.
 
Cred că a fost unul dintre cele mai bune concerte de până acum, ale stagiunii Filarmonicii George Enescu.
 
NOTE
[1] unele dintre aceste filme au obţinut premiul Oscar pentru coloana sonoră.




 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2019


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Violonistul Gabriel Croitorul în Concertul Butterfly Lovers de He Zhanhao şi Chen Gang, la Ateneu, Marcel Frandeş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer