Exact asta este atitudinea la care incită Sergei Loznitsa. Editând sute de ore de peliculă realizată în timpul procesului de propagandă a unor ingineri de rang înalt, ţinut între 25 noiembrie şi 7 decembrie 1930, Loznitsa oferă privitorului de azi imaginea nudă a unui fapt istoric înfiorător. Realizată iniţial de înseşi agenţii dictaturii staliniste - de aici calitatea surprinzător de bună a imaginilor şi prezenţa sonorului, un lux pentru epoca respectivă, pelicula, găsită şi reconfigurată de Loznitsa, devine martor al acuzării pentru aceeaşi dictatură.
Regizorul nu comentează înregistrările epocii staliniste. El le lasă să înmărmurească audienţele contemporane prin dispreţul lor suveran faţă de fiinţa umană şi adevăr. Spectatorul de azi, deprins, dacă nu cu exerciţiul adevărului, măcar cu respectul faţă de acesta, este confruntat nemijlocit cu modul de acţiune al unei dictaturi.
Singurele informaţii adăugate imaginilor originale sunt câteva intertitluri seci, lapidare, simple mărci lipite pe feţele celor inculpaţi sau delimitând etapele procesului. Etichetele nu explicitează, nu acuză, nu justifică. Ele nici măcar nu compătimesc. Funcţionează doar ca simple jaloane de organizare ale unui proces-verbal juridic: titlul, baza legală, părţile procesului, apărarea acuzaţilor, rechizitoriul, verdictul. Spre deosebire de un proces corect, cel stalinist nu are nimic în comun cu aflarea adevărului. El este o manifestare a puterii tiranice exercitate asupra maselor, un instrument de dominare şi de falsificare a realităţii. Iar montajul paralel care ne arată cum procesul este urmărit, prin intermediul radioului, de toţi cetăţenii, ne indică proiectarea minciunii la nivelul întregului URSS.
Începutul documentarului ne introduce într-o Moscovă liniştită, duminicală. Clopotele bisericilor din Kremlin creează o ciudată senzaţie de linişte. Dintre birjele idilice care se deplasează liniştit pe străzile capitalei sovietice, se detaşează, rând pe rând, câte un autovehicul impunător din care coboară personaje încruntate, în negru, cu căciuli de Astrahan - uniforma consacrată a nomenclaturii comuniste. Oficialii primesc plictisiţi, în fugă, salutul militarilor şi, aferaţi, cu dosare groase în mână, intră în clădirea tribunalului. Ca într-o piesă cu scenariu slab şi deznodământ cunoscut, avem răgazul să ne aplecăm asupra scenografiei şi costumelor pentru a decripta atmosfera spectacolului.
Ne este prezentată apoi sala de judecată. Imensă, potrivită mai degrabă pentru spectacol decât pentru înfăptuirea justiţiei, sala se umple rapid de oameni. Camera zăboveşte pe capitelurile corintice, aflate în contrast cu feţele obosite, puţin speriate şi gregare ale muncitorilor. Proiectoare puternice luminează spaţiile vaste. Publicul, mult prea numeros pentru a fi cu adevărat interesat, îşi duce adesea, orbit, mâinile la ochi. Pentru orice ochi avizat, puterea farurilor este o dovadă clară a interesului puterii sovietice pentru o înscenare cât mai convingătoare. Simplii participanţi devin protagonişti pentru câteva momente în care aparatele de filmat zăbovesc pe feţele lor, când sunt obligaţi să mimeze concentrarea şi interesul faţă de proces. Însă, obiectivă, camera uneori trădează cauza sovietică: surprinde muncitori care, desenând sau ţinând foile goale pe care se presupune că ar trebui să îşi noteze desfăşurarea procesului, trădează propriul dezinteres sau, de ce nu, analfabetismul total.
În acelaşi timp, o analogie îndrăzneaţă străbate mintea spectatorului de azi: nu cumva luminile puternice, în faţa cărora proletarii îşi acoperă ochii, întruchipează, de fapt, judecata aspră a istoriei? Nu cumva, oricât ar părea de improbabil, ei realizează barbaria la care sunt obligaţi să participe şi încearcă să îşi ascundă chipul, asemeni infractorilor din arestul poliţiei, pentru a nu fi recunoscuţi peste decenii, de către nepoţii şi strănepoţii lor? Nu, din păcate, este doar o interpretare hazardată: stalinismul a fost prea convingător pentru asemenea disidenţe.
Revenim în faţa completului. Patru judecători. Fără robe sau peruci. Vestimentaţia lor nu indică prin nimic dreptul de viaţă şi de moarte pe care îl deţin. Din contră, se prezintă în sacouri prost croite, din stofă grosieră. Unul dintre ei poartă chiar un pulover pe gât, semănând mai degrabă cu un inginer ieşit din tura de noapte decât cu un înalt magistrat.
Doar scaunele, cu spătar înalt şi bogat ornamentate, impun respect. Ele demonstrează că discernământul magistraţilor nu este autonom, nu izvorăşte din conştiinţa suverană a unor fiinţe umane, ci din ansamblul inanimat al sălii, ipostază imobiliară a puterii sovietice.
Feţele judecătorilor, publicului şi chiar ale inculpaţilor, sunt înfiorător de inexpresive. Dramatismul filmului rezidă tocmai în lehamitea generalizată: a judecătorii, a publicului şi chiar a inculpaţilor. Aceştia din urmă sunt conştienţi de situaţia în care se află şi nu fac altceva decât să joace partiturile repartizate. Ai senzaţia că s-au transformat în figuri de ceară, marionete într-o piesă în care nu doar că deznodământul este dinainte cunoscut, dar a dispărut şi dorinţa de a participa. Tonul inculpaţilor, monoton şi detaşat, dă senzaţia că îşi doresc mai degrabă moartea decât să continue autocritica.
Uneori, auto-învinovăţirea capătă şi accente comice. Ca un şcolar neatent care nu şi-a repetat îndeajuns lecţia, un acuzat află, surprins, că a fost mituit în monede de aur. "Dacă aţi spus că trebuie să fie de aur..." recunoaşte el în faţa procurorului, vizibil nedumerit. "Da, de aur!", îi răspunde didactic, acesta, vizibil iritat. Apoi, dându-şi seama de penibilul situaţiei, îşi însuşeşte o falsă corectitudine judiciară: "Păi, au fost sau nu au fost? Aţi dat mărturie mincinoasă?" Comedia continuă pe acelaşi făgaş, până când inculpatul recunoaşte, dezarmat, "Se pare că au fost". Iată, în sfârşit, elevul şi-a însuşit lecţia. I se permite, mărinimos, să se aşeze: rezultatul va fi comunicat ulterior.
Alt acuzat uită că trebuie să pronunţe numele infamului corupător de brave suflete sovietice. Pe acelaşi ton profesoral este chestionat de ce nu indică vinovatul: Henry Poincaré, şeful guvernului francez. Răspunsul elevului-inculpat vine franc şi revelator pentru falsitatea interogatoriului: "Păi, aşa am înţeles din audierile private, că nu trebuie rostite nume în această fază".
Spre sfârşit, procesul capătă accente ritualice, iar sala de judecată devine confesional. Charnovschi, de exemplu, mărturiseşte că trădarea i-a intrat "în sânge". El mizează pe un viitor transcendent, similar unei convertiri religioase: "Dacă voi avea şansa, voi fi un om nou, cu o mentalitate nouă. Am suferit atât de mult. Am trecut printr-un mare chin emoţional şi intelectual". Exact ca un penitent care recunoaşte iluzia păcatului, şi el afirmă "Credinţele utopice şi convingerile ideologice false sunt moarte. Acum pot să văd adevăratul sens al vieţii". Aşadar, puterea sovietică s-a transformat în Dumnezeu, iar Stalin este profetul său.
Toate depoziţiile sunt date din postura de convertiţi la noua religie. Acuzaţii vorbesc la persoana I despre "ţara noastră", "revoluţia proletară" şi, paradoxal, deşi sunt acuzaţi tocmai de colaborare cu inamicul, la persoana a III-a despre forţele contra-revoluţionare. Nimeni nu face greşeala de a se disculpa. Singurele zvâcniri de protest apar atunci când acuzele lovesc în prestigii secundare, dar cu atât de mai vrednice de a fi apărate. Printre ele se numără respectul studenţilor faţă de profesori: acelaşi Charnovschi, fost profesor politehnist, acceptă fără crâcnire acuzaţiile grave de colaboraţionism şi sabotaj, însă protestează, vizibil tulburat, atunci când judecătorii îl acuză de comportament abuziv.
O menţiune despre coloana sonoră. Compusă din marşuri instrumentale, aceasta vrea să dinamizeze demonstraţiile maselor care punctează nopţile desfăşurării procesului. Însă, la un moment dat, auzim, nedumeriţi, chiar Marseieza, imnul puterii antisovietice. O ironie discretă a regizorului, ne putem spune, la adresa avântului revoluţionar sangvinar indiferent de epocă. Însă, în subtext, apare şi un comentariu amar: revoluţia rusă şi carnagiile sale vindicative, între care şi prezentul proces, nu este altceva decât un simplu sequel, peste veacuri, al exceselor criminale ale Terorii franceze.
În final, se ridică întrebarea: "Care este relevanţa unei astfel pelicule pentru publicul de azi?" Să fie un act clasic de recuperare a istoriei din arhivele prăfuite, un demers gratuit pentru aducerea aminte detaşată, fără implicaţii pentru prezent? Dacă Loznitsa ar fi fost membru al comunităţii academice şi, mai ales, dacă ar fi suprapus comentarii docte şi detaşate privind crimele stalinismului, invocând eventual autorităţi istorice din domeniu, am fi putut accepta această ipoteză.
Însă, aşa cum am arătat, strategia lui Loznitsa este diferită. Pelicula necomentată, simplul colaj inteligent al imaginilor de arhivă, intrigă spectatorul. Fără intermedierea voice-over-ului, distanţa temporală şi spaţială este anulată. Audienţa rămâne cu propria putere de judecată în faţa ecranului şi este obligată să dezvolte instrumente de analiză şi reflecţie autonome. Odată generate, ele vor putea fi aplicate pentru decriptarea diferitelor mascarade judiciare care încă mai au loc în lume. La acest prim nivel, pelicula este un fotografie a îngenuncherii justiţiei de regimurile totalitare.
Totuşi, să nu uităm că orice proces liber şi echitabil este subordonat principiului juridic al aflării adevărului. Tocmai prezentând un proces care deturnează această valoare, filmul se impune ca un avertisment serios faţă de gravitatea minciunii ridicată la nivel de valoare politică şi socială.
Astfel, The Trial devine extrem de relevant pentru o societate ameninţată de fake news, când teorii conspiraţioniste şi atitudini revanşarde sunt celebrate public ca interpretări valide ale realităţilor sociale şi economice. Din acest motiv, filmul nu este doar interesant din punct de vedere istoric şi fecund pentru realizarea de conexiuni cu violări contemporane ale drepturilor omului, ci capătă şi un pronunţat caracter profetic. Astfel, în cheie simbolică, prin acest film nu ne vorbeşte doar istoria, ci, mai ales, ne avertizează adevărul! Şi ar fi păcat de munca lui Loznitsa dacă nu am înţelege asta.