Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de Film Documentar One World România, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Amanecer / Dawn - documentarul-poezie la One World Romania, 2019


martie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 2019 Festivalul de film One World Romania dedică o secţiune "Familiei contemporane". Parte a acestei secţiuni este şi Amanecer / Dawn, un documentar-poezie despre abandon, iubire şi familie. O altă temă, poate secundară, dar la fel de puternică, ce se strecoară printre cele deja menţionate este şi inevitabila descompunere a imaginii celor ce pleacă dintre noi, o risipire ce se petrece treptat, pentru ca în final uitarea să asedieze amintirile noastre.

Amanecer / Dawn este documentarul regizoarei Carmen Torres (2018, 78 min.). Traducerea de catalog a titlului în limba română este "Zori de zi". Aş îndrăzni însă să cred că acest documentar este în acelaşi timp despre răsărit - lumina la care speri să ajungi atunci când te-ai pornit în căutarea a ceva, în acest caz al propriei identităţi - cât şi despre apus - întunericul ce acaparează viaţa cuiva atunci când un apropiat îl părăseşte. Cred că aceasta este starea ambivalentă în care întregul parcurs cinematic ne transpune.

Documentarul este construit prin îmbinarea amintirilor despre mama adoptivă a regizoarei, ce a murit când aceasta avea doar 13 ani, cu cele despre mama biologică, pe care abia acum, la maturitate, a ajuns să o cunoască. El împleteşte poveştile a trei femei ale căror destine se întrepătrund, construind firul narativ al filmului. În esenţă acesta creionează tabloul regăsirii propriei identităţi pentru Carmen, regizoarea.

La nivel de imagine, documentarul spune povestea unui drum iniţiatic spre întâlnirea cu mama ce a abandonat-o după naştere, Jacinta, dublat de amintirile despre Teresa, mama adoptivă. Imaginile te trimit mereu spre amintire, iar cadrele de tip impresionist - grădina cu flori şi fluturi, marea cu plaja, jocul fetiţei, copacii-prieteni de copilărie, într-o lumină difuză şi culori pastel - creează scenografia unei vieţi de familie aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu lacrimi şi cu zâmbete, cu fericiri şi dureri, cu victorii şi înfrângeri.

Pe de-o parte, amintirile despre Teresa, mama adoptivă, sunt mereu pline de emoţie, iar din cuvintele ce o evocă transpare mereu un sentiment: iubirea. Parcursul exprimă însă şi regretul asupra faptului că, încet-încet, imaginile despre cea care i-a fost mamă se descompun. Există o scenă impresionantă în care autoarea intercalează video-uri filmate înainte de apariţia sa în familie, undeva pe marginea piscinei. Regretul său este că acele imagini nu au sunet şi nu poate auzi vocea mamei, pe care îi e teamă că în timp o va uita. M-am oprit puţin din vizionare la această scenă şi m-am gândit cât de straniu poate fi sentimentul de a nu-ţi aminti vocile celor dragi ce au plecat dintre noi. Apoi m-am bucurat la gândul că există astăzi toată această tehnică ce ne poate ajuta să ne menţinem în timp aceste amintiri. Apoi m-am oprit din nou pentru o clipă şi m-am întrebat: oare câţi dintre noi o fac cu acest scop?

Pe de altă parte, scenele ce compun drumul căutării şi reîntâlnirii mamei biologice se creează într-o lumină stranie, aproape rece, deşi încercând să păstreze un oarecare echilibru. Jacinta, mama biologică, nu este portretizată negativ, însă cred că ceea ce-i lipseşte este nuanţa. M-am întrebat dacă a fost un gest conştient sau doar rezultatul întâlnirilor repetate, în secret - aceasta mai are alţi copii, iar despre Carmen nu a spus nimănui. Regizoarea pare curioasă să identifice asemănările fizice între ea şi Jacinta: îi seamănă la ochi, la gură, la păr? În final, descoperă că se aseamănă la mâini. Strania concluzie, nespusă însă, este că probabil cam atât are de împărţit cu cea care i-a dat viaţă. Regizoarea îi acordă loc şi spaţiu în economia documentarului, are chiar o scenă în care femeia mărturiseşte că acum, pentru că ştie că fata este mult mai bine decât toţi ceilalţi copii ai săi, i s-a luat o piatră de pe inimă.

Pe parcursul întâlnirilor cu ea, regizoarea încearcă să afle povestea naşterii sale. Ceea ce frapează este modul în care femeia schimbă povestea. Iar atunci când fiica încearcă să descopere lucruri simple, constatăm că Jacinta îşi mai aminteşte doar luna în care a născut-o, martie. Aşadar, drumul ce a început prin căutarea răspunsurilor la o serie de întrebări pare a ajunge la final cu alte locuri goale, cu nicio informaţie în plus.


În antologia sa dedicată familiei, ce adună texte ale scriitorilor contemporani consacraţi, John Freeman nota: "Când moare un om, corpul (dacă este un cunoscut) se transformă în poveşti. El obişnuia să facă asta, el era aşa, el m-a ajutat, el era un..., atunci când ne-a vizitat..., îţi aminteşti? În felul acesta, poveştile de familie sunt la fel de importante ca ADN-ul ei. Amintindu-ni-i pe cei dispăruţi, ele ne spun de unde vine o familie şi marcarea momentelor ne consolează. De la cele sacre la cele profane, poveştile de familie transmit iubirea şi o şi cer. În sensul acesta, poveştile sunt la fel de importante pentru viaţa unei familii ca apa, hrana şi adăpostul. O familie fără poveşti încetează să mai fie o familie".

Amanecer / Dawn spune această poveste a iubirii ce se construieşte în timp, indiferent dacă este o familie de sânge sau una adoptivă. Regizoarea se plimbă cu o sensibilitate aparte printre amintirile legate de cea care a ales să-i fie mamă, contrapunând în balanţă portretul celei care a abandonat-o. Ea nu acuză, nu cere mai mult decât poate a-i oferi o întâlnire cu cea care îi este mamă biologică: istoricul bolilor în familie, ora la care s-a născut, amintirea primelor clipe de viaţă şi, în final, da, motivul pentru care a fost abandonată. Filmul nu oferă acest răspuns deoarece autoarea ajunge la o concluzie ce închide toate întrebările: cea pe care o simte ca fiind mama ei a fost Teresa, mama adoptivă. Şi a fost mama ei pentru motive simple: pentru că a păzit-o noaptea când avea febră, pentru că o întreba cum se simte sau de ce este tristă, pentru că-i spunea poveşti şi pentru că ea a fost cea care, în faţa morţii, a ţinut ca ultimele cuvinte să-i fie adresate fiicei: Te iubesc mult!

Revenind la cele notate de Freeman, poveştile de familie sunt cele mai importante, căci ele sunt cele ce susţin viaţa acesteia. Dar pentru a avea poveşti comune se presupune că ai petrecut timp împreună, ai acordat timp, atenţie, dragoste şi susţinere. Fără acestea, familia este doar o definiţie ce nu acoperă nimic sufletesc. Dar mă întreb retoric: fără suflet, oare poate exista familie?

Documentarul poate fi vizionat în cadrul Festivalului One World Romania:
22 martie 2019, ora 18:00, Pavilion 32 - Goethe-Institut
23 martie 2019, ora 15:30, Cinemateca Union




 Toate articolele despre Festivalul de Film Documentar One World România, 2019


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Elvira Popescu / Cinemateca Eforie & Union / Apollo 111 / ARCUB / POINT / Pavilion 32 etc
Marţi, 19.03.2019 - 12,00-23,00
Miercuri, 20.03.2019 - 12,00-23,00
Joi, 21.03.2019 - 12,00-23,00


Resurse

 Alte articole de Iulia Hossu


Alte articole

 Pentru responsabilitatea individuală nu există termen de prescripţie - Four Parts of a Folding Screen la One World Romania, 2019, Mihai Brezeanu
 O dublă absenţă - Mallé en son exil la One World Romania, 2019, Diana Cuzic
 Program One World Romania, 2019, Comunicat de presă
 Postfaţă la întîlnirea cu o poetă - Distanţa dintre mine şi mine, Anca Mureşan
 Preşedintele şi societatea civilă - Klaus Iohannis în dialog cu publicul la One World Romania, 2019, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul de Film Documentar One World România, 2019


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer