Filmul începe cvasi-normal (pentru Noé), continuă straniu înspre bizar, şi sfârşeşte... apoteotic (şi tragic), într-o lume de-a-ndoaselea. Tot filmul se vrea aşa, dat fiind că începe cu genericul de final (unde aflăm cine s-a ocupat de catering şi cine de contabilitate) şi se încheie (foarte potrivit, nu-i aşa?) cu însuşi titlul filmului, iar o foarte, foarte lungă secvenţă e filmată cu capu-n jos.
Povestea începe cu o trupă de douăzeci de dansatori ce e pregătesc de un turneu repetând într-o şcoală părăsită. Repetiţia e urmată de o petrecere, în care toată lumea - era să zic cântă, râde şi dansează... Nu, toată lumea alunecă pe o pantă - destul de abruptă, dat fiind că filmul durează 96 de minute - un microcosmos în colaps care unora le va evoca vorbele nemuritoarei Nancy Reagan: "Copii, spuneţi nu drogurilor".
Vizual, filmul e... altceva, chiar şi dincolo de scenele de dans filmate măiastru. Camera mânuită acrobatic de Benoît Debie levitează rapid (à la Enter the Void) între personaje care bârfesc, se tachinează, flirtează sau îşi destăinuiesc pur şi simplu cum le-ar trage-o altora, personaje care apoi chiar încearcă să se a- şi de-cupleze, care îşi încuie copilul în camere cu panouri de înaltă tensiune şi (posibil) gândaci, care se taie cu un cuţit relativ bont pe faţă, personaje care au epifanii în faţa unui foto-tapet, personaje care... care... care mai de care. Toată povestea, pipărată cu muzică EDM şi îndulcită cu proclamaţii căutat-filozofarde gen "Viaţa este o imposibilitate colectivă" şi "Existenţa e o iluzie trecătoare" lăbărţate pe tot ecranul.
Deşi mulţi l-au acuzat pe Noé c-ar fi un provocator controversat - dar făr' de miez, Climax ne demonstrează talentul lui de a biciui simţurile publicului şi a-i testa limitele - dar cu virtuozitate cinematografică.