La 3 decenii distanţă, Iugoslavia nu mai există, Belgradul e capitala Serbiei, iar hotelul, parţial refăcut după bombardamentele NATO din 1999 şi succesiunea dezastruoasă de la proprietate de stat la cea privată, există într-o formă mult mai modestă (atât din punct de vedere al dimensiunilor, cât şi al ambiţiilor).
Documentarul Hotel Jugoslavija / Hotel Yugoslavia, parte din programul Berlinalei 2018, dar şi din cel al One World România 2019 (va fi proiectat pe 23 martie 2019, de la 7PM, la Cinema Elvira Popescu şi a două zi, de la 12, la Cinemateca Eforie), spune povestea ţării şi a stabilimentului cu acelaşi nume.
O relatare lirică, lentă, înţesată de cadre statice (pe alocuri, filmul e o colecţie de fotograme înfăţişând prăbuşirea post-iugoslavă şi post-NATO a hotelului, peste care autorul narează episoade din biografia sa şi a ţării natale a mamei lui), mixate cu interviuri de azi despre lumea de ieri şi cu imagini de arhivă, în care apar parte dintre celebrităţile istorice ale (fostului măricel) vecin de la vest.
O poveste care face economie de vorbe, dar care nu face economie de emoţii. Sau, măcar încearcă să nu facă. Nu întotdeauna intenţiile autorului trec, însă, ecranul.
Nostalgiile sale, însă, da. Ale sale şi ale celor intervievaţi. Nostalgia după un timp şi o seamă de lucruri pierdute. S-au dus copilăria (cineastului), tinereţea (celorlalţi protagonişti), strălucirea (hotelului), o ţară şi, mai ales, câteva iluzii.
Iluzia unei federaţii care să transceadă naţiunile, ideea unei ţări re-construite (după al doilea război mondial) de mâinile propriilor ei locuitori, ideea de apartenenţă, de solidaritate, de drum comun, de vis împărtăşit.
Prăbuşirea idealurilor, această boală care macină Balcanii, întreg spaţiul ex-comunist şi multe, multe alte zone ale lumii, e un fenomen, o cauză, e explicaţia pentru starea de spirit şi de fapt a lumii înconjurătoare prea puţin explorată în cinematografia, de ficţiune sau documentară, a ultimilor ani. Hotel Jugoslavija / Hotel Yugoslavia o aduce la lumină şi lansează (poate voluntar, poate nu) multiple subiecte de dezbatere.
Cum arătau, de fapt, acele idealuri? Ce regretăm: substanţa sau existenţa lor? E rău, e bine, e firesc, e anormal să nu mai avem idealuri comune? Chiar nu mai avem idealuri comune?