Sunt aproape două decenii de când Vladimir Putin a devenit figura emblematică a Rusiei. Prea puţini ne mai aducem, însă, aminte, de noaptea de Anul Nou care a marcat nu doar trecerea în noul mileniu ci şi începutul domniei lui Putin. Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, preşedintele de atunci, Boris Elţin, anunţa la televiziunea publică că se retrage din viaţa politică şi că îl numeşte ca preşedinte interimar pe Vladimir Putin. Acesta a şi ţinut, de altfel, tradiţionalul toast de la miezul nopţii în locul preşedintelui Elţin.
Momentul a fost ales genial pentru că oamenii prinşi de bucuria momentului nu au avut timpul şi dispoziţia să cugete şi să cântărească efectele unei astfel de numiri. Putin, fost ofiţer KGB şi prea puţin cunoscut marelui public, fusese numit prim ministru în august 1999 ca urmare a izbucnirii celui de-al doilea război cecen. Numirea lui Putin ca succesor a marcat începutul unei noi ere atât pentru Rusia cât şi pentru întreaga planetă.
Documentarul realizat de regizorul rus Vitaly Mansky şi intitulat Putin's Witnesses / Martorii lui Putin constituie o fereastră în timp prin care avem ocazia să retrăim acele momente atât de importante. Vitaly Mansky a fost şef al departamentului de documentare al televiziunii naţionale ruse, având, aşadar acces în cercul intim al lui Putin şi Elţin. De altfel, reacţiile şi acţiunile celor doi sunt adesea puse în oglindă de-a lungul documentarului, arătând într-un mod subtil cum are loc schimbarea balanţei puterii. Este un film realizat în 2018 într-un moment în care regizorul, autoexilat în Letonia, a avut ocazia să revadă o parte din materialul filmat în cursul primului an de preşedinţie al lui Putin. Regizorul a simţit nevoia să prezinte publicului larg acele momente atât de rare şi oarecum candide care construiesc portretul unui Putin aflat la începutul regimului său autocratic.
Filmul începe cu cadre filmate în casa regizorului în noaptea în care Elţin şi-a anunţat demisia şi l-a numit pe Putin succesor. Reacţiile familiei nu sunt tocmai pozitive. Soţia regizorului spune, premonitoriu, că s-a terminat cu democraţia şi că epoca Elţin va fi văzută ca o Utopie în viitor. O Utopie în care era posibilă libertatea, democraţia şi apropierea de modelul civilizaţiilor vestice.
Rolul lui Elţin este destul de clar, el fiind cel care a permis preluarea puterii de către Putin şi i-a asigurat astfel un start în campania electorală. Datorită acestei decizii Putin a putut beneficia de o prezenţă permanentă şi justificată în media şi în ţară. Ca preşedinte interimar, Putin şi-a făcut campanie fără nici o jenă cu complicitatea marii majorităţi a ziariştilor. Au fost realizate filmări emoţionante cu Putin în vizită la fosta lui învăţătoare sau cu vizita de opt martie în oraşul Ivanovo, supranumit şi oraşul femeilor, vizita lui Tony Blair a fost prezentată, de asemenea, ca un semn de susţinere a candidaturii lui Putin la preşedinţie.
Marele public era obişnuit cu prezenţa noului conducător printr-o campanie care nu era recunoscută de nimeni ca atare. Drept urmare, întrebat la începutul campaniei oficiale dacă va apela la spoturi TV sau va participa la dezbateri cu ceilalţi candidaţi, Putin a răspuns negativ, spunând că pentru el vorbesc faptele, nu vorbele.
Jocurile erau deja făcute. De altfel, sprijinul acordat lui Putin de către Elţin, se pare că a venit cu un preţ. În volumul dedicat ascensiunii lui Putin şi intitulat Kremlin Rising: Vladimir Putin's Russia and the End of Revolution, Peter Baker şi Susan Glasser susţin că între cei doi ar fi existat o înţelegere secretă prin care Putin îl asigura pe Elţin că îi va proteja familia împotriva oricăror acţiuni juridice viitoare. Se ştia că unii dintre membrii familiei Elţin jucau un rol important în influenţarea deciziilor luate de către patriarh, fiind bine familiarizaţi cu culoarele puterii de la Kremlin. Nu este, aşadar, de mirare, că filmul lui Mansky ne-o prezintă pe Tatiana Dyachenko, fiica lui Elţin ca jucând un rol important în ascensiunea lui Vladimir Putin şi bucurându-se de victoria acestuia în alegeri.
Mansky vorbeşte şi despre alţi factori importanţi care au contribuit la victoria lui Putin. Unul dintre aceştia este frica declanşată de atentatele care au avut loc la Moscova în perioada respectivă. Blocurile aruncate în aer în miezul nopţii au creat o stare de tensiune şi au confirmat nevoia unei mâini forte care să asigure securitatea oamenilor. Faptul că este posibil ca acei explozibili să fi fost puşi de membri FSB a trecut oarecum neobservat într-o avalanşă de acuzaţii la adresa cecenilor.
Un alt factor a fost dorinţa ruşilor de a-şi recăpăta mândria şi identitatea naţională. Rusia avea nevoie de o nouă identitate naţională care să nu aibă în centrul ei sărăcia, alcoolismul şi Mafia. Putin a ştiut să speculeze această dorinţă în interes personal, fiind, după părerea mea, el însuşi un nostalgic al acelor vremuri. Regizorul ne spune, astfel, că una dintre primele decizii ale lui Putin a fost să restabilească ca imn naţional imnul sovietic cu doar câteva mici modificări. De asemenea, mai spune el, regimentul care asigura paza Kremlinului a început să jure pe steagul roşu, sovietic.
Toate semnele restauraţiei erau acolo, după cum remarcă cu tristeţe regizorul. Oamenii erau, însă, atât de entuziasmaţi şi prinşi în propriile poveşti încât nu le-au văzut la timp Pe majoritatea, naivitatea lor avea să îi coste scump. Din staff-ul de campanie prezent în film, doar Dmitri Medvedev i-a rămas alături lui Putin până în momentul realizării filmului, ceilalţi fie au fost demişi, fie au ajuns în opoziţie sau în închisoare, fie au murit.
Filmul realizat de regizorul rus are valoare şi din alt punct de vedere. Ne prezintă un Putin tânăr, crispat, care pare a avea încă nevoie de confirmare din partea celor din jur. Există câteva momente rare cum este cel cu învăţătoarea care în naivitatea ei crede că încă îl mai poate influenţa pe fostul ei elev sau cel în care regizorul este chemat să filmeze câteva explicaţii suplimentare atunci când cei doi se află pe poziţii divergente şi Putin încearcă să îl convingă de validitatea punctului său de vedere. Camera mai surprinde frica celor din anturajul preşedintelui, crisparea lor, dar şi lipsa de gust cu care sunt decorate camerele Kremlinului şi relaţia deja destul de rece dintre Putin şi prima lui soţie. Este incredibil şi trist valul de bucurie care îi cuprinde pe cei din familia lui Elţin atunci când află că Putin a învins, dar şi momentul în care Elţin aşteaptă telefonul lui Putin care nu a mai venit. Este un film despre manipulare şi speranţă, despre cum frica şi nostalgia au contribuit la ceea ce se întâmplă astăzi în Rusia.
Scriu aceste rânduri când presa tocmai anunţă că în Rusia critica la adresa regimului a devenit infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea. În documentar Elţin spune la un moment dat că a luat această decizie pentru libertatea Rusiei şi a presei. Distanţa dintre atunci şi acum este imensă. Nu poţi să te întrebi cât de conştienţi erau cei din anturajul lui Elţin despre pericolul reprezentat de Putin cu trecutul lui KGB-ist şi despre direcţia în care vor merge lucrurile.
Vitaly Mansky a folosit pentru acest documentar două camere: una profesionistă şi una mică, personală. Adevărurile incomode şi momentele cele mai puternice şi sugestive au fost filmate, evident, cu camera personală. De altfel, regizorul a mai folosit această tehnică şi în realizarea unui alt film intitulat Under the Sun, în care prezintă realităţile dure din Coreea de Nord.
Există în film un moment care mie mi-a rămas întipărit pe retină, respectiv momentul în care Putin declară în faţa camerei că "scopul nostru principal este să facem oamenii să creadă în tot ceea ce facem şi spunem". Se întâmpla în anul 2000. Atunci a început un mâine care s-a întins pe ani întregi, după cum remarca unul dintre protagonişti şi care continuă şi astăzi.
Deşi la prima vizionare Putin's Witnesses / Martorii lui Putin pare un film frust şi fără mari calităţi artistice, valoarea lui documentară este de necontestat. Este unul dintre puţinele filme care surprinde un dictator la începuturile drumului său către acapararea puterii absolute. Putin încă vorbeşte despre avantajele democraţiei, despre faptul că nu îşi doreşte să fie un monarh, despre libertate şi principii. Tot el este, însă, cel care declară că interesul naţional este deasupra oricărui interes personal. În raport cu Statul destinul individului devine irelevant. După cum spuneam, filmul ne arată că toate semnele erau deja acolo. Oamenii au ales să le ignore.