Poetă suprarealistă, a iubirii, cerebrală, a faptului zilnic, ludică, apoi abandonată, neîncadrabilă. Comunistă ilegalistă, idealistă, apoi trezită din iluzia comunismului, urmărită asiduu de Securitate, exilată. Vorbind mereu fără a menaja, despre critici fără substanţă, despre încadrări misogine, despre angajare, despre iubire. Cu concreteţe şi argumente, structurat şi analitic, cu inteligenţă, neobosit, fără renunţare, cu farmec, cu vigoare.
"Eu mă gândeam la fericirea omenirii [...] credeam că pot contribui la această fericire. Care s-a dovedit iluzorie", spune, vorbind despre intrarea ei la 16 ani în mişcarea comunistă, şi râde uşor, contemplativ şi auto-ironic, în mărturisirile din documentarul Monei Nicoară şi al Danei Bunescu, Distanţa dintre mine şi mine. Un film cu un titlu aparent nepractic, criptic şi foarte departe de cel pe care l-a gândit cu ani în urmă producătoarea Ada Solomon: Nina, eroina, cum povesteşte într-un interviu Mona Nicoară. Amândouă însă vorbesc despre rolul Ninei Cassian de protagonistă şi în acelaşi timp de contemplator al propriei vieţi, al unui traseu literar şi personal înzestrat cu toate reliefurile şi parcurgerile, condiţionat intern şi extern, de structura ei interioară şi de timpurile pe care le-a trăit. Nimic liniar, nimic simplu. Dar mereu aşezat pe un ax, acelaşi, neabandonat, al onestităţii faţă de sine, al adevărului propriu trăit cu intensitate. Chiar şi atunci când devine necesar să recunoască erori, lucru pe care îl face direct, critic, dezarmându-te de posibilitatea reproşului, a blamării: "Era o cămaşă de forţă în care intram de bună-voie, asta e problema. N-am pierdut sânge etic, pentru că scriam de bună credinţă prostiile, am pierdut sânge estetic. Cu duiumul."
Punând în oglindă fragmentele de interviu luat în locuinţa ei din Roosevelt Island, din New York, cu imagini de arhivă şi cu fotocopii din dosarul stufos de urmărire al Securităţii, documentarul reconstruieşte, în ceea ce o priveşte pe eroina lui, exact acest echilibru în care retrospectiv se aşază ceea ce a trăit şi ceea ce a scris Nina Cassian. Dincolo de el, avem încă o imagine concretă a libertăţii de temniţă în care se putea mişca, evolua, scrie, vorbi şi gândi un scriitor în comunismul românesc, a îndârjirii cu care Securitatea îi invada şi îi controla intimitatea, a dedicării groteşti cu care îşi redactau securiştii şi colaboratorii lor notele de informare. De altfel, o parte din frumuseţea filmului e tocmai asta: alternanţa efectului luminos, condimentat cu tandreţe şi înţelegere, al confesiunilor pline de farmec, de luciditate şi de inteligenţă, cu gustul metalic, de gloanţe trase în ritmul de mitralieră al maşinilor de scris ale unei Securităţii atente la toate detaliile pe care, ca un diavol bine antrenat, şi le căuta cu dăruire.
Filmul nu face economie, de altfel, de materiale filmate în vremuri când Nina Cassian era încă agreată de Partid, fie că provin din perioada în care deziluzia nu se instalase, fie că aparţin evadării ei în poezia pentru copii, locul în care metaforele mai puteau supravieţui. Oricare e poziţia şi timpul din care vorbeşte, Nina Cassian are aceeaşi energie, aceeaşi construcţie logică a raţionamentului, fie că se luptă cu inepţia sintagmei "literatură feminină", fie că se războieşte cu critica sterilă, fie că citeşte din Povestea a doi pui de tigru numiţi Ninigra şi Aligru. Unul dintre materiale, aparţinând probabil începutului anilor '60, vorbeşte foarte ilustrativ despre felul în care proletcultismul, aflat atunci în tinereţea lui, a reuşit să sape un şanţ atât de adânc în minţile noastre, încât nici după o jumătate de secol nu s-a estompat. Decupajul e filmat pentru debutul unei emisiuni dedicate poeziei, găzduită de Adrian Păunescu, avându-i invitaţi pe Marin Sorescu şi Nina Cassian. Decorul e rupt din tezele bolşevice ale culturii pentru mase: o uzină în care au fost strânşi toţi muncitorii drept auditoriu al poeţilor. Muncitori care nu sunt acolo doar pentru scenografie, ci dau piept, bărbăteşte, cu poezia modernă, lipsită de rimă şi de receptarea facilă a unui Eminescu sau Coşbuc, după cum singuri afirmă, devenind în consecinţă critici vocali la adresa degradării ei şi întrebând, cu o mânie proletară mai apropiată de infantilism: "Nu cumva poeţii noştri gândesc prea poetic?". Pentru Nina Cassian e o provocare prea facilă, iar răspunsul ei vine rapid, frumos alcătuit şi ferm. Reflexia acestui tip de a limita arta la norma unui prag de receptare popular, comod, uşor de penetrat, care să nu implice niciun exerciţiu, niciun timp de reflectare, niciun efort de învăţare, de descoperire, nicio deschidere spre altă perspectivă încă bântuie şi probabil că nu se va stinge complet în curând, aşa cum o arată istoria poneiului roz cu svastică sau exemple mai recente, având protagoniste filme premiate în festivaluri internaţionale.
Dar dincolo de frumuseţea vizuală şi narativă a filmului Monei Nicoară, de justeţea alcătuirii montajului Danei Bunescu, dincolo de calitatea lui aproape testamentară, ţinând cont că a fost filmat în luni premergătoare morţii poetei, mai departe de arhivele şi materialele relevate, filmul invită la a o descoperi sau redescoperi pe Nina Cassian, cu toate defectele, efectele şi calităţile ei. Invită la a considera uitarea ei în cei 24 de ani trecuţi de la revoluţia din 1989 până la moartea ei în 2014, timp în care am fi putut să o recuperăm, să ne-o explicăm, să ne-o apropiem, s-o înţelegem, s-o iubim. Timp care s-a irosit şi care a lăsat-o cu gândul întârzierii cu care i s-a acordat atenţie. Timpul acestui exil care n-a fost uşor, dar i-a oferit intrarea în memoria locurilor şi noii limbi în care a trebuit să îşi mute gândurile şi versurile, aşa cum era şi în limba română: intensă, pasionată, plină de umor şi vitalitate.
Un drum lung, de la prima poezie, scrisă la vârsta de 5 ani:
Zăpada proaspătă se lasă, pe câte o casă, pe câte o casă
Şi geamul este îngheţat
E linişte, toţi sunt în pat,
Doar eu un om, un rătăcit
Caut un loc de adăpostit
şi filtrată prin zâmbetul fin al distanţării - "Nu-i nimic, am scris poezii stupide şi copilăreşti, chiar şi când eram mai matură".
Un drum trecut prin 50 de cărţi de poezie şi proză, la capătul căruia rămâne, aşa cum a fost citită, în viteza trecerii trenului sau în răbdarea statică a aşteptării lui, în metroul newyorkez, cu mărcile unui timp căruia nu i s-a predat şi ale unei veţi trăite pentru mândria adevărul ei, pentru învingerea prin iubire a însingurării şi pentru arta de a le scrie:
I stood during the entire journey:
nobody offered me a seat
although I was at least a hundred years older than anyone else on board,
although the signs of at least three major afflictions
were visible on me:
Pride, Loneliness, and Art.