Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu a dedicat concertul din 21 martie 2019 în amintirea violonistului Dan Enăşescu, concertmaistru al Filarmonicii bucureştene, care a părăsit lumea aceasta acum un an, la vârsta de 67 de ani. Dirijorul Camil Marinescu a oferit publicului de la sala Ateneului Român o seară muzicală de excepţie, conducând magistral ansamblul orchestral cel mai de seamă al României, interpretând Simfonia nr.7 în mi major de Anton Bruckner.
Violonistul Dan Enăşescu a fost membru al Filarmonicii George Enescu timp de aproape jumătate de veac. A încântat publicul prin profesionalismul său, modestia şi aleasa sa ţinută artistică şi intelectuală.
S-a născut la 5 septembrie 1950 la Botoşani, dintr-o familie de intelectuali. A studiat vioara, pianul şi teoria muzicii cu profesorii Paul Steckelberger, Christine Bernard şi Gheorghe Holca. Apoi, la Bucureşti a beneficiat de îndrumarea renumitului pedagog al viorii Anton Adrian Sarvaş, el însuşi discipol al lui Otakar Sevčik şi Jacques Thibaud. Un impact deosebit l-a avut asupra evoluţiei lui Dan Enăşescu contactul cu Sergiu Celibidache, cu lecţiile sale de fenomenologie muzicală. Violonistul Dan Enăşescu a fost unul dintre cei mai tineri şefi de partidă ai Orchestrei Filarmonicii bucureştene, ocupând de asemenea, funcţia de concertmaistru, inclusiv la orchestra de cameră a aceleiaşi prestigioase instituţii muzicale. Împreună cu Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, violonistul a efectuat numeroase turnee, într-un spaţiu cultural şi geografic extins, de la cele mai mari metropole europene până în Orientul îndepărtat. A petrecut vacanţe muzicale, cântând în diverse orchestre în Italia. A fost membru al formaţiilor camerale Orfeu, Muzica Nova şi Camerata, precum şi membru fondator al cvartetului de coarde D'al Segno. A realizat numeroase înregistrări pentru radio şi televiziune, precum şi la casele de discuri Electrecord şi BMG Music, Franţa. Dan Enăşescu a fost decorat în anul 2004 cu Medalia Meritul cultural, clasa I.
Pentru a aduce un omagiu muzicianului şi prietenului său, maestrul Camil Marinescu a ales o lucrare profundă din repertoriul romantic, Simfonia nr.7 în mi major de Anton Bruckner. La încheierea concertului simfonic Camil Marinescu a adresat câteva cuvinte publicului, spunând că ultima oară a cântat această simfonie avându-l drept concertmaistru pe Dan Enăşescu.
Simfonia nr.7 în mi major, WAB 107, de Anton Bruckner a fost compusă în anul 1883 şi este cunoscută ca Simfonia tremolo-urilor. Despre acest opus, scris la vârsta de 60 de ani şi care i-a adus compozitorului o glorie târzie, dar şi consacrarea definitivă în lumea muzicii simfonice, critica vremii afirma că "după Beethoven nu s-a mai scris ceva asemănător", iar Bruckner este "uriaşul care domină pigmeii epocii sale". [1] Simfonia a fost dedicată lui Ludovic al II-lea al Bavariei. Prima audiţie a avut loc la 30 decembrie 1884, la Leipzig, sub bagheta dirijorală a lui Arthur Nikisch. Este o lucrare foarte amplă, ea durând aproximativ 70 de minute. Cele patru părţi ale simfoniei în mi major (I. Allegro moderato; II. Adagio sehr feierlich und sehr langsam; III. Scherzo sehr schmell; IV. Finale bewegt, doch nicht schnelli) beneficiază de o orchestraţie ce conţine tubele wagneriene. De altfel, această simfonie este un veritabil Requiem scris în memoria idolului muzical al lui Anton Bruckner, Richard Wagner. Instrumentaţia simfoniei cuprinde: două flaute, două oboaie, două clarinete, două fagoturi, patru corni, trei trompete, patru tube waneriene (Bayreuth-tubas), o tubă-contrabas, timpane, trianglu, cinele, viori, viole, violoncele şi contrabaşi.
În interpretarea orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Camil Marinescu, publicul a fost pus în faţa unei muzici cu melodii fluide, de un lirism accentuat, cu armonii solide şi echilibrate, cu schimbări subite şi fără încărcări cromatice, însă cu o mare coerenţă dramatică. Impresionant a sunat tema principală a primei mişcări. Monumentală, ea se întindea pe parcursul a 21 de măsuri, fiind intonată de violoncele şi corni, pe un tremolo al corzilor. Conturul ei arpegiat ascendent avea ceva puternic radiant. Din această idee muzicală se vor naşte ulterior şi celelalte teme ale simfoniei, desigur având alte trăsături şi apelând la alte categorii estetice: tandreţe, farmec, tragic şi funebru. Cât de frumos a sunat cea de-a treia temă din Expoziţia formei de sonată a Allegro-ului!
În a doua parte a simfoniei, Adagio, am admirat simplitatea construcţiei, desfăşurările polifonice şi timbralitatea sugerând seninătatea. Acea temă de rondo încredinţată tubelor, dublate de corzi, aducea un tragism zguduitor, cu sonorităţi ieşite din comun.
Scherzo-ul, partea a III-a, a adus un mare contrast, datorită dinamizării discursului muzical. Conţine o abundenţă de teme predominant ritmice, cu un mers melodic fundamentat pe intervalele de octavă, cvintă şi cvartă. După o idee muzicală provenită parcă dintr-un cânt matinal de cocoş, intonat de trompetă, provocând apoi chiar un sentiment de groază. Ascultam fermecat acel Trio idilic. Chiar şi în aceste momente, treceau sunând vag nişte umbre angoasante. Apoi, se risipea sentimentul, lăsând o melodie expresivă cântată de flaut.
În Finalul simfoniei, tristeţea te copleşea. Minunat a sunat acel coral întruchipând cea de a doua idee muzicală a Expoziţiei formei de sonată, de astă dată bitematică. Reveneau temele din părţile anterioare. Repriza inversată conferea grandoare. Prima idee muzicală a simfoniei răsuna apoteotic în Coda. Era acolo o încoronare muzicală, zăreai parcă o boltă măreaţă.
Dirijorul Camil Marinescu, alături de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, a oferit auditoriului, aflat în sala Ateneului Român, o seară muzicală absolut fantastică, cu semnificaţii profunde, îndemnând la cugetare şi introspecţie.
Le mulţumim şi îi asigurăm pe aceşti artişti desăvârşiţi de toată aprecierea noastră!
Note
[1] Lancelot, Michel : Anton Bruckner- l'homme et son œuvre (Anton Bruckner-omul şi opera sa), Seghers, coll. « Musiciens de tous les temps », Paris, 1964, pag. 132.