Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Recital cameral la Ateneu - Trio cu pian


aprilie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Recitalul cameral din data de sâmbătă 30 martie 2019, de la sala mare a Ateneului Român, a fost susţinut de către trei tineri muzicieni - violonista Simina Croitoru, violoncelistul Ştefan Cazacu şi pianistul Andrei Licareţ. Reuniţi într-un trio cu pian, artiştii au interpretat două lucrări camerale de stiluri diferite, de o mare frumuseţe şi complexitate: Trioul cu pian nr. 1, în re minor, op. 32 de Anton Arenski şi Trioul cu pian nr. 2 în mi minor, op. 67 de Dmitri Şostakovici. Recitalul s-a bucurat de un deosebit succes, publicul a aplaudat îndelung interpreţii, rechemându-i de mai multe ori la rampă.
 
Seara camerală a debutat cu o lucrare romantică mai rar cântată în sălile noastre de concert, aparţinând compozitorului rus Anton Arenski şi anume Trioul cu pian nr. 1, în re minor, op. 32, compus în anul 1894. Opusul este alcătuit din patru părţi: 1. Allegro moderato; 2. Scherzo. Allegro molto; 3. Elegio. Adagio; 4. Finale. Allegro non troppo.
 
Compozitorul, pianistul şi pedagogul Anton Arenski s-a născut dintr-o familie de muzicieni, la Novgorod, în data de 12 iulie 1861. A studiat compoziţia la Conservatorul din Sankt Petersburg, cu Nikolai Rimski-Korsakov. A devenit profesor la Conservatorul din Moscova, unde i-a avut ca discipoli pe Alexandr Scriabin şi Serghei Rahmaninov. La recomandarea lui Mily Balakirev, în 1895, devine director al Corului Imperial din Sankt Petersburg. După 1901 va fi dirijor de orchestră şi apoi se va ocupa de compoziţie. Creaţia lui Piotr Ceaikovski a avut o mare influenţă asupra sa. A murit la vârsta de 44 de ani de tuberculoză.
 
 
A excelat în domeniul muzicii de cameră, compunând triouri, cvartete şi cvintete. Creaţia sa mai cuprinde opere, balete, simfonii, suite orchestrale, concerte pentru pian şi pentru vioară, variaţiuni, fantezii, cantate, intermezzo, capricii, piese şi studii pentru pian.
 
Ascultând Trioul nr. 1 pentru vioară, violoncel şi pian în interpretarea violonistei Simina Croitoru, violoncelistului Ştefan Cazacu şi a pianistului Andrei Licareţ, îmi reveneau în minte lecturile [1] despre ideile lui Ludwig van Beethoven cu privire la raportul dintre pian şi cele două instrumente cu coarde, în cadrul formaţiei camerale de trio. Titanul de la Bonn a reuşit să depăşească faza în care pianul se opunea unui ansamblu instrumental închegat. În creaţia sa camerală, chiar dacă pianul îşi va menţine individualitatea, el se va alătura partenerilor săi, vioara şi violoncelul. Astfel, se va diversifica ţesătura sonoră, prin rezervarea funcţiei solistice tuturor instrumentelor, într-o interdependenţă relativă.
 
Interpretarea acestor muzicieni era mulată pe relevarea stilemelor romantismului de factură ceaikovskiană: melodii evocatoare, substanţă melodică de o aleasă calitate, plasticitate a imaginilor, fantezie în alegerea mijloacelor armonice, ritmice şi ornamentale.


Fiecare muzician îşi înălţa glasul instrumentului său cu multă pasiune şi implicare. Am remarcat timbrul cald al viorii, cu un vibrato ce conferea generozitate şi o mare arcuire frazei muzicale. Violonista Simina Croitoru abordează această muzică cu o neaşteptată maturitate. Din experienţa sa solistică ştie a decela tocmai acele elemente expresive care înnobilează discursul cameral. Simte că fluenţa firului melodic este în prima mişcare a Trioului esenţială.
 
 
Admiram frumoasele treceri de la un sunet la altul, realizate cu un perceptibil portamento, ceea ce cantabiliza şi mai mult afirmaţia ideii muzicale. Dialogul cu violoncelul se desfăşura plin de amabilitate, iar întunecarea timbrului către încheierea frazei pregătea culoarea de debut a imitaţiei violoncelului. În Scherzo, motivul iniţial avea acel caracter ludic conferit de trăsătura de arcuş ricochet, realizată cu mare dezinvoltură. Frumos au sunat şi unisonurile din Finalul trioului. După opinia lui Sergiu Celibidache [2] pentru a obţine cotemporalitatea  este necesară integrarea perfectă a elementelor. Altfel, se creează o dualitate. Aceasta din urmă poate rezulta dintr-o multitudine de cauze, precum: intonaţia, atacul decalat, timbrul, dinamica, încărcarea afectivă (introvertită ori extravertită) a sunetelor ce formează o celulă muzicală. Idealul într-un fragment la unison este ca să se elimine aceste multitudini pentru a deveni unu. Şi atunci poate să apară acel onepointedness, capacitatea spiritului de a cuprinde tot. Iar sentimentul integrării l-am resimţit la această formaţie de tineri muzicieni aflaţi în ascensiunea carierei lor.
 
Violoncelistul Ştefan Cazacu are o mare disponibilitate pentru tot ce ţine de interpretarea scenică: solist, tuttist (Orchestra Română de Tineret), membru al unor cunoscute formaţii camerale (Violoncelissio).
 
 
În Trioul nr. 1 de Anton Arenski urmăream cum în partea lentă, Elegia Adagio, intervenţiile sale aveau o calitate sonoră deosebită, în special datorită unei tehnici de mânuire a arcuşului de un mare rafinament. Erau exploatate toate zonele dintre căluşul şi tastiera violoncelului, ca puncte de contact cu struna în vibraţie. Admiram acele subtile încheieri de frază muzicală, în care el fila sunetul foarte fin. Mereu atent la intenţiile interpretative ale partenerilor de formaţie, Ştefan Cazacu îşi adapta intensitatea emisiei cu un simţ cameral remarcabil.
 
În ipostaza de membru al unui trio, pianistul Andrei Licareţ are o mare capacitate de a topi timbrul pianului într-un aliaj sonor al cărui spectru conţine mai multe straturi preţioase.
 
 
Cât de viu au sunat în Scherzo Allegro molto, acele pasaje în care încrucişările mâinilor delimitau salturi intervalice extreme! Auzeam o dantelărie, parcă erau sunete de trianglu într-un zbor sinuos de pasăre urmărită. Variaţiunile ideilor muzicale trezeau interesul auditorilor prin particularităţile lor morfologice bine relevate.
 
Tremolourile instrumentelor cu coarde induceau o anume nelinişte, iar şirurile de game ascendente o rezolvau prin graţie şi virtuozitate.
 
Publicul de la sala Ateneului Român a ascultat în continuare Trioul cu pian nr. 2 în mi minor, op. 67 de Dmitri Şostakovici. Lucrarea a fost compusă în anul 1944, în memoria muzicologului Ivan Sollertinski, un prieten apropiat al compozitorului. Cele patru părţi ale trioului, 1. Andante; 2. Allegro con brio; 3. Largo; 4. Allegretto, sunt înlănţuite antinomic, lent-repede, lent-repede, cu o secţiune finală Adagio.
 
  

Cei trei interpreţi, violonista Simina Croitoru, violoncelistul Ştefan Cazacu şi pianistul Andrei Licareţ, au reuşit să redea într-un mod autentic caracterul predominant elegiac al acestui trio. Toate atmosfera dramatică era sugerată de accentele sumbre. Trioul a început printr-o melodie cântată în flageolete de către violoncel, sugerând o imagine înnegurată. Apoi, pe o pedală ritmică a viorii şi violoncelului, pianul afirma o idee muzicală apăsătoare în staccato.
 
Impresionant interpretată a fost partea a treia, Largo, o passacaglie originală, alcătuită dintr-o temă acordică, urmată de cinci variaţiuni. Un dialog melodic dintre vioară şi violoncel atenua la un moment dat caracterul conflictual al acestei muzici, pline de gravitate. În partea a patra, care a urmat prin attacca după coda Largo-ului, se percepea un marş sinistru, cu o mare forţă evocatoare. Acele pizzicatti ale corzilor din debutul părţii pregăteau tema dominată de sarcasm şi grotesc, cântată de pian. Contrastele timbrale între intonaţiile mâinii stângi la pian în registrul grav şi simultaneităţile instrumentelor cu coarde declanşau o stare de angoasă. Cei trei muzicieni au surprins zbuciumul fără margini al acestei muzici atât de umane sub aspectul afectelor. Ritmuri ostinate, unisonuri pline de pasiune traversau un cer sonor cenuşiu.


La cererea publicului, muzicienii au oferit două bis-uri, primul o adaptare a celebrului tango El dia che me quieras (În ziua în care mă iubeşti) de Carlos Gardel, iar cel de al doilea reluând o parte a Trioului de Şostakovici.
 
 

Am ascultat o seară camerală cu muzică de calitate, interpretată de tineri artişti, într-o manieră care îţi atinge cele mai profunde corzi ale sufletului. Acest Trio alcătuit din violonista Simina Croitoru, violoncelistul Ştefan Cazacu şi pianistul Andrei Licareţ are un potenţial artistic uriaş.
 
NOTE
[1] Berger, Wilhelm Georg: Ghid pentru muzica instrumentală de cameră, Editura Muzicală, Bucureşti, 1965, pag. 85.
[2] Celibidache, Sergiu: Despre fenomenologia muzicalăo expunere şi alte materiale documentare, traducerea Anca Fronescu, Editura Spandugino, Bucureşti, 2012, pag. 43.




 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2019


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Concert de închidere a Stagiunii 2018-2019, la Filarmonica Enescu din Bucureşti, Marcel Frandeş
 Organistul Domenico Severin şi dirijorul Conrad van Alphen, în concert la Ateneu, Marcel Frandeş
 Recitalul pianistei Axia Marinescu din ciclul Moştenitorii României Muzicale, 2019, Marcel Frandeş
 Violonistul Roman Kim în Concertul nr. 1 de Paganini, la Ateneu, Marcel Frandeş
 Pianista taiwaneză Eva Yulin Shen în Concertul nr. 3 de Prokofiev, la Ateneu, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2019


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer