Sextetul a cappella Blue Noise - pentru că mai departe va fi vorba despre ei, şi mai precis despre concertul pe care l-au susţinut la ARCUB în cadrul programului Artist in residence curatoriat în această perioadă de saxofonistul Cristian Soleanu - reprezintă o prezenţă artistică atipică, din păcate, pentru România. Şi asta din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, este vorba despre raritatea unei astfel de formaţii. Sextetul Blue Noise - provenit din mai vechiul proiect Jazzapella, deschizător de drum la vremea lui pe această subspecie de gen muzical - nu are în continuare o companie vizibilă, cel puţin din Bucureşti, la acelaşi nivel profesional. Trist, dar adevărat, suntem în continuare parte a unui spaţiu cultural plin de talente, dar în care se cântă vocal tot mai puţin şi tot mai prost, mărturie stând clasicul "Mulţi ani trăiască!", transformat în ultimele decenii într-o diformă cacofonie la mai toate aniversările noastre, indiferent de vârsta participanţilor.
Ascultaţi două piese cu Blue Noise aici.
Dar să trecem peste această stare de lucruri... Concertul a fost superb! Un adevărat cadou, pe care Blue Noise nu are din păcate prilejul de a-l oferi prea des bucureştenilor. De aceea, mulţumim încă odată ARCUB, care prin Sala Mare de la Hanul Gabroveni a fost gazda ideală pentru o întâlnire cu aceşti atât de interesanţi oameni şi frumoşi artişti.
Atipici aceşti Blue Noise şi dintr-un alt punct de vedere, mai subtil cred eu, al unui fel de complex de... inferioritate a superiorităţii... sau invers, ceva din zona asta oricum, care îi determină pe mulţi muzicieni de la noi, altminteri excelenţi profesionişti, să aibă în aura apariţiilor lor scenice un discret, dar deranjant, filtru patetic. Pe mine, aceşti muzicieni ajunşi cu bine în pragul maturităţii artistice - lucru de altminteri probat şi de modul profesional în care au abordat toate aspectele apariţiei lor - m-au impresionat în mod special cu lejeritatea lor.
Oamenii au venit să ne cânte muzică frumoasă, să ne arate cum s-au gândit ei să o "pună în undă", cum se aude pasiunea lor pentru cântatul împreună, pe care am avut senzaţia că îl practică şi ca pe un exerciţiu de igienă mentală, mai mult decât binevenit în ziua de azi. Şi... atât.
Bineînţeles că am simţit orgoliul profesional al fiecăruia, dar m-a încântat mai mult disponibilitatea şi arta lor de a transforma propriul ego într-o piesă a unui scânteietor puzzle artistic.
Cu alte cuvinte, nu i-am simţit deloc înfometaţi. Nici de faimă, nici de nevoia de a-şi arăta latura sportivă a propriei performanţei - pentru că acolo unde chiar există, muşchii se ghicesc oricum - şi nici de a induce în subtext, chiar inconştient, tragismul (a se citi neasumarea) propriei condiţii.
I-am simţit, în schimb, sincer dornici de a comunica, bucuroşi că sunt împreună şi cu o naturală asumare a ceea ce americanii numesc "to have fun!". Adică, mai pe româneşte: "Fraţilor! Am făcut tot ce am putut mai bine pentru acest concert. Hai de-acum să ne simţim bine şi noi şi voi cei care aţi venit!"
Acum toate sunt proiecte. Nici Blue Noise nu face excepţie şi au făcut vorbire muzicală şi nu numai (de altfel foarte natural şi de bun gust conduse toate prezentările) despre noul lor proiect discografic intitulat Portrait. Un proiect pe care, după cum am auzit din piesele interpretate în concert, se află o mare bucurie şi bogăţie de sonorităţi, de stiluri muzicale abordate cu multă originalitate şi acurateţe, treceri surprinzătoare de la blues la ritmuri de pe malurile Bosforului, în aranjamente care scot bine în evidenţă atuurile interpreţilor, fiecare în parte având o personalitate timbrală distinctă, coroborată cu o remarcabilă ştiinţă a omogenităţii şi a integrării în acel sound colectiv, atunci când era cazul.
În cazul lor, experienţa îşi spune cuvântul, de aceea la concertul lor nu stai cu inima strânsă. Acurateţea intonaţională a fost tot timpul controlată chiar şi pe momentele deloc puţine în care tensiunile şi substituţiile armonice îi puteau duce într-un "no man's land" tonal chiar şi pe cei avizaţi, ca să nu mai vorbim de faptul că aceste momente au fost de cele mai multe ori dublate şi de remarcabile variaţii de emisie. Aranjamentele armonice au fost laborioase, au dat frecvent "cu virgulă", au atins limita în anumite momente, dar s-a simţit acolo undeva un invizibil ochi exterior care a ştiut să spună "destul!", astfel încât întregul să rămână în zona ideală a unui tip de entertainment care nu se adresează creierelor adormite.
Pe majoritatea nu îi cunosc personal, dar spre deosebire de foarte mulţi interpreţi de renume din zona muzicii clasice, muzicienii din Blue Noise nu sunt "oamenii unei singure cărţi" din punct de vedere muzical. Iar acest lucru s-a făcut simţit în modul în care s-au documentat pentru a nu-şi pierde busola în abordarea unor stiluri muzicale atât de variate.
Sunt multe şi de bine de spus despre concertul Blue Noise de la ARCUB. Au avut umor, dar şi dramatism, au fost virtuozi, dar şi lirici, au fost, naturali, puternici, delicaţi şi... aşa cum ne-am dori să fim şi eu şi voi.
Pentru conformitate, Blue Noise înseamnă în 2019 Marina Arsene - soprană, Elena Moroşanu - mezzo-soprană, Ana-Cristina Leonte - alto, Mihail Grigore - tenor/bariton, Bogdan Tudor - bas, Denis Bolborea (beat-box).