Cvartetul de coarde Ad libitum a oferit publicului iubitor de muzică de cameră, venit la sala Mihail Jora a Radiodifuziunii Române, joi 4 aprilie 2019, un recital cuprinzând trei lucrări: Cvartetul op. 1 nr. 1 în si bemol major, Hob. III:1 «Vânătoarea» de Joseph Haydn, Cvartetul nr. 1 în sol major, KV 80, «Lodi» de Wolfgang Amadeus Mozart şi Cvartetul în do minor, op. 51 nr. 1 de Johannes Brahms. Cei patru membri ai cvartetului Ad libitum, violoniştii Remus Azoiţei, Şerban Mereuţă, violistul Bogdan Bişoc şi violoncelistul Filip Papa au înfăţişat un excurs muzical, ce a avut ca popasuri repere bine conturate stilistic, oferind mostre ale evoluţiei genului de cvartet, de la clasicism la romantism.
Cvartetul de coarde Ad libitum a fost fondat în anul 1988, la Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi. Membrii iniţiali au fost Adrian Berescu (vioara I), Şerban Mereuţă (vioara II), Bogdan Bişoc (violă), Filip Papa (violoncel). La început, cvartetul a beneficiat de îndrumarea profesorului Bujor Prelipcean, iar mai apoi s-a perfecţionat în rezidenţă cu cvartete de renume precum Fine Arts, Juilliard şi Amadeus. În 1997, Cvartetul Ad libitum a câştigat Marele Premiu, Premiul Presei şi Premiul mecenatului muzical la Concursul de la Evian, considerat cea mai importantă competiţie de gen din lume. Au urmat şi alte succese notabile, între care trebuie amintit Premiul I la Concursul Max Reger din Germania. Din 2008, formaţia camerală este numită Cvartet de stat al Filarmonicii Moldova din Iaşi. Între 2011 şi 2018, Cvartetul Ad libitum l-a avut ca prim-violonist pe Alexandru Tomescu. Cvartetul a fost invitat la festivaluri precum: Printemps des Arts - Monte Carlo, Orlando Festival - Olanda, Luberon - Franta, Bensheim - Germania, Gstaad - Elvetia, Maribor - Slovenia şi Delft Festival - Olanda, Igreja de São Tiago din Marvão - Portualia. De asemenea, a cântat în săli de concert celebre ca : Musée D'Orsay şi Cortot - Paris, Diligentia - Haga, De Doelen - Rotterdam, Konzerthaus - Berlin, Concertgebouw - Amsterdam, Kaisersaal - Frankfurt, Beethoven Haus - Bonn, Temppeliaukion - Helsinki, Ateneul Român - Bucureşti şi Filarmonica Moldova - Iaşi. Cvartetul Ad libitum a realizat înregistrări la Radio France, Hesischen Rundfunk, Sudwest-Rundfunk, Tv Vara-Amsterdam, Radio România şi TVR.
La sala de concert Mihail Jora a Radiodifuziunii Române, Cvartetul Ad libitum a susţinut un recital de mare ţinută artistică, sonoritatea acestui ansamblu remarcându-se prin omogenitatea timbrală, dozajul subtil al intensităţilor şi agogica elegantă, comunicând o varietate impresionantă de afecte.
Seara de muzică de cameră a debutat cu Cvartetul op. 1 nr. 1 în si bemol major, Hob. III:1 «Vânătoarea» de Joseph Haydn. Cvartetele haydniene rămân şi astăzi opusuri pline de naturaleţe şi transparenţă a discursului muzical, beneficiind de o mare plasticitate a ţesăturii sonore, seninătate şi exuberanţă a melosului. Acest prim cvartet face parte din ciclul celor 12 compuse de Joseph Haydn între anii 1755-1760, publicat de abia în 1764. Stilul divertimento se reflectă cu claritate în concepţia formei acestei lucrări camerale, structurată pe cinci părţi (1. Presto; 2. Menuetto; 3. Adagio; 4. Menuetto; 5. Finale: Presto). Acestea sunt dispuse simetric, cu centrul într-o parte lentă (partea a treia), care este încadrată de două menuete şi două părţi extreme (prima şi a cincea), repezi.
Pentru orice formaţie de cvartet de coarde, lucrările lui Joseph Haydn reprezintă un test deosebit de sever, ca urmare a expresiei lor directe şi aparentei lor simplităţi. Ascultam interpreţii cvartetului Ad libitum şi aveam o imensă satisfacţie datorită voioşiei pe care o afirmau ideile din prima mişcare, Presto, cu acele unison-uri urmate de dialoguri deschise între viori şi ceilalţi interpreţi. Precizie şi eleganţă, ambele însoţite de naturaleţe. O muzică tonică, unde pulsaţia violoncelului genera echilibru şi armonie. În Menuet, Remus Azoiţei desena fraze arcuite cu un sunet aurit, alura solistică fiind binevenită. Trio-ul a fost o încântare prin suportul de pizzicato oferit de corzile grave. Adagio-ul a adus iniţial o îngândurare trecătoare, tema viorii întâi se înălţa apoi cu voce şoptită, clară, peste suportul acordurilor intonate de ceilalţi instrumentişti. Ornamentele aveau o scânteiere fermecătoare. Trilurile încheiau cu amabilitate fraza muzicală. Menuetul următor avea un aspect dansant mult mai pregnant faţă de primul, prin acele accente expresive, contopite cu cele metrice. Toate detaliile confereau sinuozitatea optimă melodiei. Presto-ul final s-a ridicat la nivelul unei lucrări de virtuozitate prin emisia în spiccato perfect coordonată a artiştilor. Vedeam în faţa ochilor saloane de castel imperial, pline de mobilier şi tapiserii fine în culori vii.
A urmat Cvartetul nr. 1 în sol major, KV 80, «Lodi» de Wolfgang Amadeus Mozart, o lucrare terminată de compozitor în Lombardia, la 15 martie 1770 (Mozart avea pe atunci 14 ani). Cvartetul «Lodi» a fost început într-un han din localitatea Lodi, unde Mozart, tatăl şi fiul înnoptaseră, în drum spre Roma. Se resimt şi în acest cvartet influenţe ale muzicii compozitorilor italieni Giovanni Battista Sammartini şi Luigi Boccherini.
Cvartetul «Lodi» conţine patru părţi, faţă de cele trei, care caracterizau cvartetele milaneze ale compozitorului austriac. Ultima parte, Rondeau: Allegro, a fost ataşată ulterior în 1773.
În interpretarea Cvartetului Ad libitum, în prima parte, Adagio, scrisă într-o formă frustă de sonată cu două teme cantabile, am admirat gamele ascendente ale viorilor în mers filigranat, la interval de terţă, pedalele care se mutau de la o voce la alta, păstrând o linie sobră. Apoi linia melodică devenea mai împopoţonată prin apogiaturile ataşate şi lanţurile de sincope argintii. O muzică frumoasă, cu minime tensiuni, dar foarte expresivă, era adusă în faţa auditoriului printr-o emisie foarte cizelată, unde frecvenţa trilurilor era sincronizată până la cel mai mic detaliu temporal. În partea a doua, Allegro, savuram modul rafinat în care contrastul dintre cele două idei muzicale era reliefat. Prima tema era prezentată de vioara întâi, iar restul instrumentelor aveau rol de acompaniament. Cea de a doua temă însă, aduce o idee muzicală pe un arpegiu al tonalităţii re major, în tehnica fugatto. Apoi, în Dezvoltare am ascultat o temă afirmată în stil contrapunctic. În următoarea parte, Menuetto e Trio, discursul muzical evolua între solemnitate şi graţie, acolo unde în Trio, acele sunete emise în staccato, pe un acompaniament izoritmic de pătrimi, degajau o impresie de sprinteneală. Mersul contrar al vocilor era realizat cu măiestrie, prin apropierea manierei de atac legato a sunetelor instrumentelor cu ambitus diferit (grupul viorilor şi al violei contra violoncelului). Sublinierile primului timp al măsurii prin fortepiano, induceau o elansare plină de eleganţă. Finalul a extins impresia de muzică agreabilă prin înfăţişarea unei teme zvelte, care prin repetarea în forme variate crea o impresie uşor pleonastică (Wolfgang avea doar 14 ani când a compus cvartetul Lodi).
Recitalul Cvartetului Ad libitum de la sala Radio a continuat cu Cvartetul în do minor, op. 51 nr. 1 de Johannes Brahms. Cvartetul a fost compus la Tutzing, în 1873. Alegerea tonalităţii do minor semnifică o lume răscolitoare, plină de dramatism. "Privită în ansamblu, muzica primului cvartet op. 51 pare a oglindi viziunea compozitorului asupra forţei morale omeneşti. În părţile extreme, această forţă se manifestă clar, impetuos, cu o febrilă mobilitate şi cu tendinţă decis ascendentă. În părţile mediane, imaginea datelor sufleteşti se desprinde din adâncime"[1].
În interpretarea primei părţi Allegro, am observat de la primele măsuri, transpunerea caracterului avântat al temei principale, cea care constituie baza motivică pentru celelalte teme, atât sub aspect intonaţional, cât şi ritmic. Remarcabile acele impulsuri imprimate discursului muzical din debutul mişcării. Împreună cu pantele melodice ascendente, secvenţele şi intensificările dinamice, ele potenţau tensiunea şi anunţau gravitatea acţiunii.
Atmosfera întregii Expoziţii a formei de sonată era dominată de acest caracter adânc şi încordat al fluxului muzicii romantice. Apăreau, ici şi colo, frânturi de reverie, după care discursul redevenea încordat. Splendid sunau optimile violei care oscilau cu pregnanţă pe intervalul de octavă. Ascultam tema secundă şi mă bucuram cum sunetele se contopeau, venind parcă dintr-un unic organism ce respira profund. Cât de frumos a sunat acel moment crescendo e agitato ce conduce la secţiunea Coda! Ultimele opt măsuri au adus o relaxare, cu sprijin final pe luminosul acord al tonalităţii do major, intonat în piano.
În partea a doua, Romanze, Poco adagio, intonaţiile căpătau culori, amintind de lirismul grav, tipic viziunii artistice nordice. Cele două secţiuni mari se derulau calm, prezentând trăsături de profunzime şi obiectivitate clasică. Acestea alternau cu teme având caracter reţinut, confesiv. Auzeam o muzică de sorginte nobilă. Vibrato-ul interpreţilor se contopea minunat, determinând o fluenţă nestingherită. Era o armonie atât de consonantă, care transmitea sentimente umane provenind dintr-o bogată viaţă pasională.
Partea a treia a cvartetului, Allegretto molto moderato e comodo, a adus o temă cu caracter de lamento, continuând lirismul părţii anterioare. Nostalgia părea alungată de luminosul Trio.
Finalul, Allegro, a fost surprinzător. În locul unei muzici expansive, maiestuoase, Brahms a conceput o muzică ce continuă dezbaterea ideilor iniţiale, însă cu o tensiune sporită. Am admirat unison-ul care deschidea Allegro-ul. "Tema principală a acestei forme de rondo-sonată este prezentată în diferite ipostaze dramatice: conflict ori complementaritate cu sensurile temei secunde"[2].
Majoritatea interpreţilor solişti au fost atraşi de înălţimile muzicii de cameră, o esenţă care răsplăteşte dincolo de închipuire pe cel ce o interpretează şi mai ales pe cei ce o ascultă.
Într-adevăr, muzica destinată cvartetului de coarde este o planetă unică, ce merită cunoscută şi vizitată; însă, ca orice expediţie trebuie totul bine pregătit, fiind necesară o purificare sufletească pentru a recepta nuanţe inauzibile...
NOTE
[1] Ştefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, vol. 3, pag. 479.
[2] ibidem