Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul American Independent Film, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jocul cu bucăţelele colorate ale vieţii - Puzzle la American International Film Festival, 2019


aprilie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Metafora puzzle-ului este larg răspândită în cultura modernă. Efortul de a reface o formă perfectă din haosul originar al miilor de bucăţele colorate aminteşte abilitatea demiurgică a omului şi, mai ales, satisface dorinţa sa înnăscută de ordine.

Însă, totul se petrece în mintea jucătorului. În exterior, activitatea propriu-zisă - aranjarea concentrată a pieselor - nu este ofertantă cinematic. Spectatorul trebuie să fie, cumva, făcut părtaş la un conflict exterior planşei de aranjat, să empatizeze cu emoţia reconstituirii unei lumi din fragmente risipite şi aparent fără legătură.

Marc Turtletaub mizează tocmai pe legătura ce trebuie creată între audienţă şi personajul său principal, prin prisma căruia, de altfel, este povestit filmul. Agnes (Kelly MacDonald) este casnica ideală, care transpune în realitate stereotipurile patriarhale ale revistelor pentru femei din anii '50: îngrijeşte de familie, nu iese decât pentru a se duce la biserică, nu are preocupări politice şi, pe deasupra, mai este şi tehnofobă.

Pentru Agnes, până şi propria aniversare este prilej de corvoadă. Pregăteşte masa tuturor, însă ea mănâncă singură. Festinul începe abia atunci când, în bucătăria goală, îşi toarnă un pahar de vin şi îl bea. Cu zâmbetul pe buze, urându-şi, probabil, cel mai călduros "La Mulţi Ani" de pe tot parcursul zilei.


Un cadou primit cu această ocazie deschide, însă, orizonturi pe care nebănuite: un joc de puzzle. Dându-şi seama că posedă abilităţi în domeniu mult peste medie, dar, mai ales, urmându-şi sentimentul compulsiv că în faţa micilor piese rupte se poate compune cu adevărat ca persoană, Agnes îşi face curaj şi iese din zona de confort: călătoreşte la New York, se duce la o librărie specializată şi se dedică noii pasiuni. Spre surprinderea sa (şi a mea, trebuie să recunosc), află că există chiar competiţii în acest branşă considerată de mulţi o joacă de copii.

Cel mai temerar pas îl face, însă, atunci când îl cunoaşte pe Robert (Irrfan Khan), partenerul de competiţie. Charismatic, dar singur şi rătăcit în propriul său succes din tinereţe, Robert - ca şi Agnes -, se trezeşte la viaţă doar când adrenalina compunerii puzzle-uri îl scoate din depresia permanentă în care este prins. Pentru el, ordinea perfectă a puzzle-urilor aranjate - şi efortul depus pentru asta, sunt singurul colac de salvare dintr-o lume dominată de tragedii şi ameninţată de extincţie.

Rolul lui Robert nu este de a-i deschide apetitul pentru joc şi nici măcar de a o antrena. El acţionează drept catalizatorul unei schimbări de atitudine; este impulsul de care Agnes avea nevoie pentru a-şi lua inima în dinţi şi a începe să-şi aranjeze viaţa cu aceeaşi dorinţă de perfecţiune cu care aranjează piesele de puzzle.

Spre lauda sa, interpretarea lui Kelly MacDonald echilibrează personalitatea conservatoare şi introvertă a lui Agnes cu entuziasmul descoperirii şi afirmării sinelui. Orice ieşire emoţională, orice strigăt de victorie ar fi fost disonant faţă de o viaţă întreagă cheltuită, tăcut, în serviciul neplătit al căminului. Totuşi, în momentele cheie, MacDonald afişează un zâmbet seren, puternic şi tăcut în acelaşi timp, care exprimă perfect dezvoltarea interioară a personajului.

Nici Irrfan Khan nu pune tuşe groase personajului său. Robert se menţine într-o atitudine rezervată, fără ifose de Don Juan sau de geniu creator. Jocul său se potriveşte cu cel al lui Kelly MacDonald, cum altfel?, decât ca două piese de puzzle.

Având de-a face cu două interpretări reţinute, impuse de caracterul introvert al personajelor, lumina cu care sunt compuse diversele scene devine un comentariu binevenit pentru înţelegerea stărilor interioare ale personajelor. Iar aici trebuie apreciată contribuţia directorului de imagine, Cristopher Norr. De la cadrele întunecate ale domiciliului familial, la tonurile reci ale exterioarelor suburbiei sau ale trenurilor, la tonurile calde şi luminoase ale elegantei case a lui Robert, dozarea atentă a luminii urmăreşte dezvoltarea lui Agnes şi îi luminează noile căi pe care aceasta o apucă.

Aşadar, povestea, în sine, nu este ofertantă. Marc Turtletaub se bazează pe doi tropi banali: în primul rând, casnica care îşi afirmă independenţa şi rupe lanţurile nevăzute ale sclaviei patriarhale, iar competiţia transformatoare, prin care eroul îşi cunoaşte şi limitele, dar îşi descoperă şi potenţialul. Totuşi, Puzzle reuşeşte tocmai prin surdina prin care în care armonizează elementele sale componente. Dacă mesajul său de dezvoltare personală sau metafora centrală pot părea banale, cheia reţinută în care este narat reprezintă o garanţie pentru o experienţă cinematografică peste medie.




 Toate articolele despre Festivalul American Independent Film, 2019
 Toate articolele despre Puzzle


0 comentarii

Spacer Spacer