Red Miller, simplu tăietor de lemne (Nicholas Cage) şi partenera sa Mandy (Andreea Riseborough), trăiesc izolaţi într-un codru imens. Întinderile de conifere, surprinse în tonuri de gri şi verde închis, trimit mai degrabă la spaimele vechilor germani în faţa necunoscutului silvestru şi nu la libertatea şi naturaleţea cu care noi, locuitori ai ecosistemelor de beton şi sticlă, asociem pădurea.
Muzica lui Johan Johansson (cunoscut pentru coloana sonoră a filmelor Sicario sau The Theory of Everything), este o prezenţă inconturnabilă. Veritabil narator, ea ţintuieşte spectatorul în pânza de păianjen a sonorităţilor grave şi monotone şi prevesteşte tragedia celor doi. În acelaşi timp, uneori intră şi în mintea personajelor, dând mărturie despre tulburarea mintală şi emoţională prin care acestea trec. Din nefericire, este ultima compoziţie a lui Johansson, acesta murind prematur la 43 de ani. Mandy îi este dedicat!
Sentimentul rău-prevestitor este coroborat şi de Mandy. Ea desenează monştri mitologici ieşiţi din cărţile de pulp-fiction fantasy citite cu sufletul la gură. Imaginaţia se va împreuna rapid cu muzica pentru ca răul să capete faţă umană: Jeremiah Sand (Linus Roache), sadicul lider al unui cult satanic. Cuprins de pofte trupeşti şi cu creierul distrus de droguri, înconjurat de adulaţia discipolilor săi, Jeremiah consideră că totul i se cuvine.
Însă, deşi captivă şi drogată, Mandy apucă să râdă de falsul profet. Iată că, aşa cum credea şi bătrânul Jorje de Burgos din Numele trandafirului, râsul este cel mai mare duşman al religiei. Răzbunarea sadică ce va urma, desfăşurată în faţa ochilor iubitului său, va dezlănţui iadul.
Faţa lui Nicholas Cage reproduce răgetul sangvinar al tigrului de pe tricoul pe care îl poartă. Privirea contorsionată de ură şi dorinţă de răzbunare golesc personajul de orice rămăşiţă de raţiune sau umanitate. Red, sub dublul drog al durerii sufleteşti şi a substanţelor halucinogene, devine o bestie ucigaşă, care, pe tot restul filmului, va satisface standardele oricărui fan al genului.
Deşi impecabil din punct de vedere artistic, ecourile şi citările pop fiind inteligent racordate (de la roşul luminos care sfâşie cadrele gri-închis, muzica de chitară electronică care rimează cu postura şi costumelor trupelor heavy-metal, sau romanele fantasy), Mandy oferă avertismentul ciudat şi moralizator că, prin afinităţi subtile, anumite preocupări declarat artistice pot să influenţeze destinul uman. Ca în vechea parabolă "vine lupul", tragedia şi răzbunarea demne de Götterdämmerung par să fie dezvoltarea în exterior a unor fantezii interioare a personajelor.
Însă, din păcate, tocmai punctele forte ale peliculei se transformă în slăbiciuni din cauza monotoniei generale a peliculei.
Astfel, idila dintre Red şi a lui Mandy nu are nimic optimist, nimic roz. Ea abundă de trimiteri rău-prevestitoare, de demoni (chiar dacă doar desenaţi) şi chiar de sperieturi (chiar dacă neintenţionate). Gesturile sunt lente, ca ale unor morţi-vii. Totul se prelungeşte neschimbat şi în partea a doua, secând tensiunea dramatică a filmului. Astfel, chiar dacă starea mentală a personajelor se schimbă fundamental, chiar dacă fericirea sau tragedia se află în opoziţie flagrantă, totuşi, muzica sumbră, culorile închise ori mişcările de zombi rămân, dezarmant, aceleaşi.
Singurul care încearcă să spargă dezamăgitoarea liniaritate a filmului este Nicolas Cage. El imprimă personajului său câteva momente de tandreţe şi luciditate - în puţinele momente în care Cosmatos îi permite - creând o minimă aparenţă de sănătate mintală. Tocmai în contrast cu glumele şi afectuozitatea sa din intimitate, transformarea lui Red Miller este tragică. Practic, asta ar fi trebuit să facă Panos Cosmatos cu toate elementele filmice din prima parte: să le facă optimiste, frumoase, să le lege cumva de fericire, pentru ca apoi să le distrugă. Iar tensiunea astfel creată ar fi avut un impact mult mai mare!
Aşa că Mandy nu poate fi considerat o tragedie dintr-un motiv simplu: nu povesteşte o cădere dintr-o fericire originară într-un iad ulterior, ci prinde spectatorul într-un coşmar perpetuu.
Am încercat să înţeleg resorturile creative ale deciziilor regizorale închipuindu-mi că Panos Cosmatos a mizat pe analogia cu o apă neagră, stătătoare. Există astfel de ape - eu le-am văzut. Monotone, transparente şi, totuşi, întunecate, par că apasă privitorul. Nu necesită mişcare pentru a înfiora: imobilismul lor e hipnotizant. Efectul acesta, însă, nu poate fi reprodus într-un film de lungmetraj. Aici este nevoie de mişcare, de schimbare a personajelor, care la rândul lor să fie susţinute sincronizat de celelalte componente. Altfel, tensiunea dramatică se risipeşte în forme repetitive, chiar dacă bine realizate. Iar dacă aceeaşi atmosferă este lăbărţată pe parcursul a două ore, spaima se transformă în plictiseală.
Aşadar, cu o naraţiune previzibilă şi rămânând în convenţiile genului, Panos Cosmatos oferă un film atent calibrat vizual şi auditiv. Deşi va face deliciul fanilor filmelor horror, audienţele mai largi vor aprecia doar măiestria cu care au fost compuse scelerarea şi sadismul personajelor.