Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul American Independent Film, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fermecătorul cântec de lebădă al lui Robert Redford - The Old Man and the Gun la American International Film Festival, 2019


aprilie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Bazată "în cea mai mare parte" pe fapte reale, după cum suntem informaţi prudent încă de la început, pelicula regizorului David Lowery îl prezintă pe Forrest Tucker, un prolific jefuitor de bănci şi iscusit magician al evadărilor.

Povestea este inspirată din articolul omonim, semnat de Danny Grann, apărut în 2003 în The New Yorker (care se presupune că ar fi fost verificată cu instrumentele investigaţiei jurnalistice, dar pentru care nimeni nu vrea să garanteze), conform căreia Tucker ar fi reuşit să scape din diverse închisori americane de nu mai puţin de 16 ori. Dacă vom crede asemenea isprăvi sau nu, depinde de fiecare dintre noi.

Căci nu pretenţia de realitate este meritul principal al peliculei, ci pledoaria ei pentru împăcarea cu sine, pentru a face în viaţă ceea ce îţi oferă satisfacţie, indiferent de normele pe care trebuie să le încalci pentru asta. Sună puţin anarhist, într-adevăr, însă aceasta este morala filmului.

Pentru a convinge publicul să aplece urechea la un asemenea mesaj, Robert Redford construieşte un rol memorabil, practic, piesa de rezistenţă a filmului. Transpare dorinţa lui de a rămâne, în memoria fanilor, un şarmant septuagenar, un seducător care şi-a împlinit viaţa făcând exact ceea ce îşi dorea. "It's not about making a living. It's about living. - Nu contează cum îţi câştigi traiul. Contează cum trăieşti!" este sloganul pe care, actor şi personaj, doresc să îl lase moştenire.

Zâmbetul năstruşnic şi sclipirea ştrengărească din ochii lui Redford aflat în pielea lui Forrest Tucker sunt mai mult decât cântecul de lebădă al actorului care îşi joacă aici ultimul său rol important.


Forrest transformă banditismul în seducţie conform unei reţete numai de el ştiute, iar audienţa este rapid sedusă de bonomia şi gentileţea care traversează ecranul, într-un mod similar cu transa resimţită de victimele sale. Ele niciodată nu se supără că au fost jefuite şi niciodată nu declară răzbunare. Ba, uneori, chiar păstrează un zâmbet ciudat pe buze, spre debusolarea totală a poliţiştilor.

Iar flirtul cu Jewel (Sissy Spacek), partenera sa în film - deşi promite mai mult decât oferă propriu-zis - întregeşte imaginea unei bătrâneţi trăite în spirit tineresc.

Astfel, prin charisma aproape hipnotică pe care o imprimă, dar mai ales prin starea de bine pe care o degajă, partitura lui Forrest Tucker devine o declaraţie de independenţă faţă de rigorile şi prejudecăţile asociate cu a treia tinereţe.

Din păcate, meritul filmului devine principala sa piatră de poticnire. The Old Man and the Gun este monodimensional, blocat în euforia unei bătrâneţi împlinite şi non-convenţionale, dar izolate de ţesutul social sau moral mai larg. Eventualele problematizări (politice, economice sau psihologice, de exemplu) sunt sacrificate de dragul unei comedioare atractive, e drept, dar plate şi comerciale.

În primul rând, sistemul penitenciar american este ironizat într-o cheie neverosimilă. Prezentate într-o lumină romantică şi chiar ludică, instituţiile sale apar drept nişte pensioane, e drept cu ferestre mai înalte şi cu paznici mai numeroşi. Un om inteligent nu doar că poate - cu uşurinţă şi repetiţie - evada, dar nici nu este influenţat cu nimic, chiar dacă, precum Forrest Tucker, şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă în ele.

Nici latura robin-hoodiană nu este explorată. Lui Tucker îi plac, cu siguranţă banii, dar de ce preferă să-şi rişte viaţa pentru a-i obţine? Explicaţia - simplistă - oferită de scenariu îngaimă ceva despre vocaţie, despre a face doar lucruri la care eşti bun cu adevărat, însă evită să meargă mai în profunzime, să ofere rotunjime personajului. Era el dependent de adrenalina jafurilor, poseda o inteligenţă sclipitoare care se împlinea doar în străpungerea barierelor de siguranţă (atât ale băncilor, cât şi a societăţii în ansamblu)? În copilărie, a fost un copil iubit sau, din contră, încerca să găsească împlinirea care i-a fost mereu refuzată? Întrebări care, iată, rămân doar scenarii posibile, care aşteaptă să fie scrise de cititori mai ambiţioşi ai articolului din The New Yorker.

Nici fanii genului caper movies nu vor fi satisfăcuţi. Lowery nu detaliază complexităţile pregătirii jafurilor - săptămânile sau chiar lunile de minuţioase calcule necesare, şi nici măcar loviturile propriu-zise. Toate se petrec ca într-o plimbare prin parc, miza pe farmecul lui Tucker fiind ridicată prea mult pentru ca povestea să fie luată în serios.

Iarăşi, deşi menţionată pasager, funcţionarea impersonală, pe pilot automat, a sistemului bancar, nu este contextualizată. Nimănui nu pare să îi pese de pierderile financiare cauzate de spargeri, "atâta vreme cât sunt asiguraţi". Explicaţia face superfluă apărarea legii şi anulează practic porunca a 8-a a Decalogului. Ideea aceasta transformă infracţiunile cu violenţă într-un act nevinovat şi romantic, cu condiţia, bineînţeles, să se desfăşoare cu zâmbetul pe buze. Lucrătorii din bănci şi din întregul sistem poliţienesc şi judiciar al Americii nu par altceva decât colegi de joacă ai bandiţilor. La o adică, seduşi cum se cuvine, ei vor considera jaful armat o glumă bună şi nimic mai mult.

Detectivul John Hunt (Cassey Affleck) - predestinat nume, am spune, îl vânează pe Forrest mai degrabă din spleen profesional decât din zel javertian. Hunt nu este doar antagonistul lui Tucker, dar şi opusul său caracterologic: Tucker este împlinit de ceea ce face, fericit în actul criminal, Hunt, în schimb, este un poliţist blazat, neîmplinit profesional.

Printr-o ciudată contagiune, doar atunci când observă implicarea totală a lui Tucker în infracţiuni, se aprinde un licăr de interes în ochii de poliţist al lui Hunt. Nici Affleck nu acordă adâncime personajului său: resorturile sale psihologice rămân simpliste, iar dinamica familiei sale mixte este banalizată pe nedrept (deşi acţiunea este plasată în Sudul Statelor Unite, renumit, nu-i aşa?, pentru bunul tratament aplicat minorităţilor).

Clar, realismul nu este punctul forte al filmului. The Old Man and the Gun oferă un entertainment facil, ca o promenadă uşoară în jurul blocului. Care, în armonie cu vârsta personajelor principale, nu solicită nici inima, nici genunchii.

Muzica este romanţată, optimistă şi lentă, rimează cu sentimentele tomnatice ale lui Forrest şi Jewel. Cromatica peliculei, la rândul ei, accentuează ori de câte ori are ocazia, nuanţele calde, numărându-se printre elemente consacrate ale nostalgiei cinematografice.

Ca excepţie de la ambianţa generală a filmului, spre sfârşit apare un calup rapid care povesteşte peripeţiile evadărilor lui Tucker. Colajul respectiv oferă o delectare aparte, fanii lui Robert Redford putând identifica fragmente din rolurile sale de tinereţe.

The Old Man and the Gun rămâne, aşadar, un film cuminte şi plăcut. Farmecul lui Robert Redford, neînvins de trecerea anilor, este bine pus în valoare. Aşa că mulţi vor ieşi zâmbind de la film, puţin melancolic poate, rememorând rolurile iconice ale Marelui Blond. La care actuala interpretare este nu este altceva decât o atractivă şi reuşită postfaţă.




 Toate articolele despre Festivalul American Independent Film, 2019
 Toate articolele despre Old Man and the Gun, The


0 comentarii

Spacer Spacer