Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Vox Lux

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Luminile metalice ale show-bizului - Vox Lux


august 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Exact asta îmi place la muzica pop: vreau ca oamenii să nu gândească prea mult. Îmi doresc doar să se simtă bine". Celeste, cea care rosteşte aceste cuvinte cinice, este un personaj care s-a luptat cu moartea şi a învins-o, s-a luptat cu prejudecăţile Americii pentru a o cuceri şi, mai ales, s-a luptat cu propria inocenţă pentru a o depăşi şi îngropa.

Tânăra Celeste (Raffey Cassidy), rănită grav într-un atac armat în propria şcoală, îşi converteşte supravieţuirea într-un cântec. Manifestul optimist al piesei, interpretată oportun şi oportunist chiar în cadrul serviciului public în memoria celorlalţi elevi, rezonează profund cu nevoia societăţii americane de a se regăsi, de a se vindeca după respectiva traumă. Pentru Celeste, acesta este paşaportul către succes. Apoi, luminile puternice ale rampei vor arde îndoielile şi ezitările adolescenţei, iar faima rapid obţinută va ţine loc de maturizare organică.

Sub îndrumarea unui manager de încredere (Jude Law), Celeste face alegerile câştigătoare. După o elipsă temporală de vreo 15 ani, adolescenta convalescentă s-a transformat deja într-o divă nesuferită, roasă de alcool şi droguri, dar extrem de încrezătoare în sine.

Celeste adultă (Natalie Portman) încearcă să-şi justifice exagerările şi derapajele personale în faţa propriei fiice (aceeaşi Raffey Cassidy, în dublu rol). Deconcertant pentru moment, acest al doilea rol ne ajută să înţelegem rapid alienarea lui Celeste. Propria adolescenţă şi inocenţă, pierdute demult, se uită acuzator la ea sub înfăţişarea fiicei sale. Iar preţul plătit pentru viaţa luxuriantă de vedetă a fost însă prea mare pentru a mai găsi resurse de sinceritate şi atenţie pentru a se conecta cu adevărat cu ea, în pofida eforturilor repetate.


Pe lângă chimia evidentă care se leagă între ea şi Natalie Portman, Raffey Cassidy, face un rol adolescentin complex. Ea imprimă mai multă profunzime personajelor sale decât jocul dramatic, dar unidimensional, al lui Portman. Aceasta din urmă dă greutate unui personaj suferind, unei dive măcinate de propriul ego şi roasă de droguri, obsedată de propria imagine şi înspăimântată de eşec şi de bătrâneţe. Din fericire, cinismul personajului Celeste este pertinent şi sună autentic. Portman reuşeşte să îşi facă personajul de nesuferit, iar asta, în contextul filmului, este o apreciere pozitivă a jocului său actoricesc!

Dar Cassidy proiectează două feţe ale adolescenţei, complementare. Prima, ingenuă, este adolescenta cuminte, middle-class. A doua, mult mai agresiv îmbrăcată şi, putem specula, mai fragilă emoţional, este dominată de statutul de vedetă al mamei sale şi de imposibilitatea de a comunica profund cu ea. Paradoxal, în pofida aparenţei angelice, prima este încăpăţânată şi voluntară, iar cea de-a doua este cea vulnerabilă, în ciuda costumelor şi machiajelor emo.

Brady Corbet, regizorul şi scenaristul filmului, împleteşte trei mesaje în cadrul poveştii de succes a lui Celeste. Primul dintre ele, flamboiant vizual şi auditiv (muzica lui Sia fiind esenţială aici) descrie imaginea publică a lui Celeste: împodobit cu toate veşmintele sale sacerdotale, starul celebrează, liturghia păgână (dar extrem de atrăgătoare) a post-modernităţii mediatice. Luminile puternice, machiajele electrice ale dansatorilor şi mişcările lor fracturate, perfect coregrafiate, precum şi antrenantele ritmuri pop, dau măsură despre cât de justificată este faima lui Celeste.

Apoi, sub superficialitatea vedetei, vedem preţul plătit de persoana reală. Natalie Portman transmite tensiunea interioară a divei ajunsă la zenit. Speriată - mai degrabă decât îmbătată - de celebritatea atinsă, Celeste trăieşte în imaginea creată de industria spectacolului.

Dramatică nu este doar minciuna sclipicioasă, ci disperarea cu care ea se agaţă de faimă, de luciul îmbrăcămintei şi al stilului de viaţă, ca şi cum nimic altceva nu ar mai fi rămas din adolescenta cuminte de odinioară.

Portman imprimă personajului o voce cavernală (subliniată de omniprezenta fâşie de material lucitor în jurul gâtului, care ascunde cicatricea împuşcăturii şi care - presupunem - este prea hidoasă pentru a fi arătată în public). Apoi, mişcările personajului său au ceva mecanic, o anumită îndrăzneală iconoclastă care pare să provină mai degrabă din efectul drogurilor decât din obsesia spirituală şi artistică ilustrate în Black Swan. Arta consumă inocenţa ambelor dive interpretate de Portman precum Moloh înghiţea copiii în Antichitate, însă Black Swan tindea către transcendenţă, pe când Vox Lux este doar sclipici.

 

Al treilea fir al filmului doreşte să fie un comentariu, detaşat şi critic, faţă de relaţia intimă a societăţii cu industria de divertisment. Willem Dafoe verbalizează din off scepticismul faţă de calităţile artistice ale lui Celeste şi insistă asupra sincronizării dubioase cu evenimentele politice majore ale vremii. Din păcate, Vox Lux se pierde în comentariu moral şi social acolo unde ar fi trebuit să lase spectacolul să se desfăşoare. Filmul problematizează superficial o lume a simulacrelor devenite cinice şi conştiente de propria putere. Din cauza insuficientei dezvoltări a comentariilor sociale, neînchegate în structura filmului, acestea sunt pur şi simplu anulate. Astfel, comentariile recitate de Dafoe, în ciuda profunzimii şi clarităţii pe care doresc să le exprime, cad în derizoriu. Ele par un fel de aforisme fals-intelectuale care nu duc nicăieri, debitate între prieteni la o bere.

Aşadar, Vox Lux este un spectacol reuşit din punct de vedere al atmosferei hipnotice al vieţii de vedetă. Naşterea unui pop star pare să fie un mecanism misterios prin care un om normal se transformă într-un semi-zeu. Iar această povestire îi iese de minune lui Corbet, atât la nivel narativ, cât şi la nivel de spectacol (la apogeul filmului vedem clar de ce, totuşi, o vedetă îşi merită statutul). În acelaşi timp, însă, pretenţiile politice ale filmului sunt neconvingătoare, banalităţile expuse adăugând, totuşi, puţină sare unor personaje flamboiante, dar previzibile.

Cu alte cuvinte, Vox Lux este un film sclipicios. Da, aţi citit bine: sclipicios, nu sclipitor, căci acest cuvânt exprimă perfect atât dominantele vizuale al show-bizului, cât şi judecata dezaprobatoare faţă de excesele acestuia. Şi, aşa, ca un post-scriptum: Vox Lux nu înseamnă "vocea luminii", cum declară pompos Corbet, ci doar "voce, lumină". Adică, două cuvinte latineşti înşiruite nelegat, citite robotic dintr-un dicţionar.




 Toate articolele despre Vox Lux
 Toate articolele despre Festivalul American Independent Film, 2019


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristian Caloian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer