În cadrul proiectului Moştenitorii României Muzicale, organizat de Radio România Muzical şi Rotary Club Pipera, la data de 15 aprilie 2019, a avut loc un recital extraordinar al violoncelistului Andrei Ioniţă, acompaniat de pianista Naoko Sonoda la sala Radiodifuziunii Române. Programul a cuprins: Sonata nr. 5 pentru violoncel şi pian în re major op. 102 nr. 2 de Ludwig van Beethoven, Două piese op. 2 - Preludiu şi Dans oriental - de Serghei Rahmaninov şi Sonata în la major de César Franck.
Sala Mihail Jora a Societăţii Române de Radiodifuziune a fost arhiplină la acest eveniment muzical deosebit, urmare a succesului seriei de recitaluri cu tineri muzicieni, inaugurată în anul 2018. Cei doi artişti, Andrei Ioniţă şi Naoko Sonoda au apărut pe scenă purtând tradiţionala ie românească, aducând o lumină tinerească prin zâmbetul şi elanul lor.
Întreg recitalul a fost un succes deplin, datorită magiei sonore declanşate de la primele sunete şi a repertoriului prezentat, care străbătea muzica de cameră romantică germană, rusă şi franceză.
Andrei Ioniţă, în vârstă de 25 de ani, este singurul român care a cucerit premiul I la Concursul Ceaikovski de la Moscova, ediţia 2015. Andrei Ioniţă a început studiul pianului la vârsta de 5 ani, iar primele lecţii de violoncel la vârsta de 8 ani. A studiat la clasa profesoarei Ani-Marie Paladi la Şcoala de Muzică Iosif Sava din Bucureşti, iar în prezent studiază sub îndrumarea profesorului Jens Peter Maintz la Universität der Künste din Berlin, Germania. A câştigat de asemenea, Premiul I la Concursul Internaţional de violoncel David Popper (2009), Premiul I la Concursul Internaţional Aram Haciaturian (2013), Premiul II Concursul Internaţional ARD München, ediţia 63 (2014) şi Premiul II la Grand Prix Emanuel Feuermann (2014). Andrei Ioniţă a cântat pe scene din Europa, Asia şi SUA, alături de Filarmonica din München, Filarmonica Cehă, Filarmonica din Bologna, Filarmonica din Tokio, Filarmonica din Sankt Petersburg, Royal Scottish National Orchestra, Wrocław Philharmonic, Orchestra Radio Daneză, San Diego Symphony, Filarmonica George Enescu din Bucureşti şi Orchestra Română de Tineret. A participat la festivaluri precum Schleswig-Holstein Festival şi Verbier Festival. A colaborat cu dirijori precum Valeri Gherghiev, Mikhail Pletnev, Andrei Măcelaru şi Nicholas Collon. Între anii 2016-2018 a făcut parte din Proiectul BBC New Generation Artists. A realizat înregistrări pe CD la Orchid classics. Andrei Ioniţă este beneficiarul unei burse Deutsche Stiftung Musikleben şi interpretează pe violoncelul construit de lutierul italian Giovanni Battista Rogeri, din Brescia, în 1671, împrumutat cu generozitate de către această fundaţie.
În ultimii ani, Andrei Ioniţă a evoluat în recitaluri camerale alături de pianista Naoko Sonoda, absolventă a Universităţii de Arte din Berlin. A susţinut concerte şi recitaluri în special în Germania, iar din 2017 ea este pianist-acompaniator în stagiunea de la Carnegie Hall din New-York, unde a cântat cu Andrei Ioniţă, în 19 aprilie 2018.
Recitalul lui Andrei Ioniţă de la sala Radio a debutat cu Sonata nr. 5 pentru violoncel şi pian în re major op. 102 nr. 2 de Ludwig van Beethoven. Lucrarea, compusă în 1815, a fost dedicată contesei Maria von Erody şi "oglindeşte detaşarea compozitorului de convenţional, fiind un moment de rezolvare a tendinţelor sintetizatoare din evoluţia sa şi totodată de emancipare spectaculoasă a manifestării sale artistice, sprijinită pe echilibrul găsit în gândirea sa filozofică"[1]. Sonata este alcătuită din trei părţi: 1. Allegro con brio; 2. Adagio con molto sentimento d'affetto; 3. Allegro fugato.
În interpretarea celor doi muzicieni, admiram hotărârea imprimată motivului introductiv al primei mişcări. Fraza violoncelului era pătrunsă de spiritul Baroc printr-o anume masivitate. Tema secundă era cântată de violoncel cu multă căldură, aproape vocal. În acest timp pianul păstra o rezervă obiectivă faţă de pasionalitatea afirmaţiilor violoncelului. Minunat au sunat acele mordente ale pianului, specifice stilului Baroc. Violoncelul imita apogiaturile, amintind de sonorităţile violei da gamba.
Adagio-ul con molto sentimento d'affetto păstra atmosfera primei părţi în secţiunea de început a liedului, în acel recitativ acompaniat. Ascultam o muzică romantică sublimă, unde neliniştea creştea treptat până la o intensitate impresionantă. Andrei Ioniţă şi Naoko Sonoda au reuşit magistral să redea vibraţia înăbuşită din primul fragment al liedului tripartit şi apoi acel strigăt dureros din secţiunea mediană. Totul era cuprins de o mare fluenţă şi o anume plutire. Spre sfârşitul părţii sugestia era a unei declaraţii de dragoste. Remarcam modul în care Andrei Ioniţă construia sunetele prelungi, abţinându-se de la vibrato, până în momentul în care pianul realiza un accent expresiv. Astfel, se înfăptuia o contopire sonoră măiastră. Elementele de evanescenţă aduceau o stare de meditaţie.
Finalul Sonatei în re major, acel Allegro fugato, a adus un aer mai vesel, deşi era construit după toate canoanele unei fugi la patru voci. Violoncelul expunea o temă lirică, dansantă, iar pianul o relua prin celelalte trei voci. Admirabilă înţelegerea matură a complementarităţii polifoniei cu omofonia, în această lucrare camerală, pe care cei doi interpreţi au expus-o cu claritate.
Au urmat Două piese op. 2 de Serghei Rahmaninov, Preludiu şi Dans oriental, compuse în anul 1892, an în care compusese şi opera Aleko. Aceste două miniaturi instrumentale au fost interpretate cu un mare rafinament de către, violoncelistul Andrei Ioniţă şi pianista Naoko Sonoda. Am remarcat inspirata agogică, cu acele valuri de accelerando-uri şi rallentando-uri, accentele expresive plasate şi executate cu multă chibzuială, freamătul tremolo-ului violoncelului, efectele timbrale de flautato, intonaţiile sugestive cu intervale melodice de secundă mărită, ivite uneori printr-un fin portamento, sonoritatea clipocită pe alocuri a pianului, precum şi excelenta pedalizare. Cât de unitar şi sincronizat sunau fragmentele cu acele pasaje alerte ce induceau o dinamizare contrastantă! Simetria construcţiei crea auditoriului o stare de confort psihic.
În încheierea recitalului de la sala Radio, publicul a ascultat Sonata în la major de César Franck, compusă în 1886 şi dedicată violonistului Eugène Ysaÿe, cel care avea să o interpreteze în primă audiţie, împreună cu pianista Bordes-Pène, la 16 decembrie 1886, la Cercle Artistique din Bruxelles. Ulterior, Jules Delsart a transpus parţial partea viorii, la violoncel. Este cea mai cântată lucrare a compozitorului francez, existând peste 150 de înregistrări. Dintre cele cu varianta pentru violoncel şi pian amintim: Jacqueline du Pré şi Daniel Barenboim, Yo-Yo Ma şi Kathryn Stott, precum şi cea cu Mischa Maisky şi Martha Argerich.
Este un opus foarte elaborat, sub aspect arhitectonic, cu multe şi diverse teme muzicale, a cărui unitate este dată de principiul ciclic. Cele patru părţi ale Sonatei în la major sunt: 1. Allegretto ben moderato; 2. Allegro; 3. Recitativo-Fantasia; 4. Allegretto poco mosso -şi au centrul de greutate şi de rezistenţă în finalul sonatei. În discursul muzical al lucrării, se remarcă echilibrul rolurilor şi dialogul celor doi participanţi. Partitura pianului este considerată drept una dintre cele mai dificile din repertoriul cameral. Se crede că această sonată a lui Franck l-a inspirat pe scriitorul Marcel Proust, care a creat romanul În căutarea timpului pierdut.
În interpretarea violoncelistului Andrei Ioniţă şi a pianistei Naoko Sonoda am fost captivat de modul în care, în prima parte erau evidenţiate semnificaţiile improvizatorice, pregătitoare, iar pe parcurs discursul se amplifica, astfel încât finalul sonatei aducea dezlegarea. Minunat au sunat acordurile introductive ale pianului, care preparau atmosfera poetică, plină de reverie, în care violoncelul şi-a făcut apariţia. Uimitoare osmoza sonoră dintre fluxul instrumentului cu coarde şi pian. Andrei Ioniţă se insinua pur şi simplu prin emisia unui sunet prelung non vibrato în conglomeratul acordic al pianului, astfel încât apărea un mimetism timbral neaşteptat, pentru ca mai apoi, simultan cu un sforzando al pianului, sunetul violoncelului se colora prin oscilaţiile mâinii stângi, care începea lin să vibreze. Amplul monolog al violoncelului construit din celule generatoare, era însufleţit şi înnobilat de armoniile pianului. Ascultam fascinat firul destăinuirilor lirice ale violoncelului.
În partea a doua a sonatei, Allegro, asistam la o vijelie de şaisprezecimi care pulsau tumultuos pe suprafeţe întinse. Melodia violoncelului cu o expresie patetică evolua peste clocotul pianului. Momentul fuocoso, precum şi cel forte con passione avea într-adevăr vigoare, iar dramatismul era copleşitor.
Dialogul dintre pianul, investit cu nuanţe meditative şi violoncelul expansiv prin recitativele lui din începutul părţii a treia a Sonatei era uşor de urmărit. Pianul readucea teme din părţile anterioare, întrerupând discursul violoncelului. Cât de frumos a sunat tema violoncelului prezentată în a doua secţiune, acolo unde pianul acompania în triolete! Concluzia părţii era una tragică, venită după un moment luminos, iar o modulaţie bruscă a încheiat mişcarea. Finalul sonatei, prin sinteza adusă şi prin canonul introdus, părea o întrecere între cele două instrumente. Timpul era aici dilatat. Nici urmă de încheiere dansantă, precum în majoritatea sonatelor romantice.
Aceşti tineri artişti au demonstrat o maturitate impresionantă, prin găsirea unor soluţii interpretative ale acestei sonate. Admirabilă înţelegerea sensurilor acestei muzici, în care alternanţa zonelor diafane cu cele dramatice determinau oscilaţia între angelic, meditativ, filozofic şi mistic.
La cererea publicului, Andrei Ioniţă şi Naoko Sonoda au interpretat Vocaliza de Serghei Rahmaninov şi Dans ţărănesc de Constantin Dimitrescu stârnind ropote de aplauze, publicul din sală în picioare, strigând în repetate rânduri bravo.
NOTĂ
[1] Ştefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, vol. 2, pag. 323.