O, Primavera! - Concertul de Paşte al Corului Regal

În Săptămâna Patimilor, marţi, 23 aprilie 2019, în prezenţa unui public ce a umplut până la refuz Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif din Bucureşti, am asistat la un eveniment remarcabil, Concertul O, Primavera! susţinut de Corul Regal condus de dirijorul Andrei Stănculescu.

Concertul a pus în valoare două aspecte: strălucirea efortului compoziţional care-şi extrage seva din inspiraţia divină în cultura muzicală corală tradiţională şi contemporană, în paralel cu virtuozitatea interpretativă.

Sugestiv din punct de vedere al ineditului, ilustrând prezenţa spiritului modern, a fost încercarea de a realiza sinteza dintre muzică şi plastică prin imaginarea regiei de concert. Nu a fost întâmplătoare hotărârea dirijorului de a concentra mai multe lucrări muzicale (de la madrigale renascentiste, la creaţii religioase) într-o suită riguroasă, realizată cu ambiţia de a demonstra pe de o parte o bogăţie de virtuţi creatoare, pe de alta o receptivitate gata să asculte vocile atâtor muzicieni, dar nici aceea de a împărţi concertul în două: profan - sacru, legătura între cele două momente fiind realizată prin sonorităţile celeste ale orgii.

Programul concertului a pus în evidenţă, cu rafinamentul demonstrativ care nu scapă niciodată lui Andrei Stănculescu, fuziunea între simplitate şi profunzime. Bijuterii din tezaurul Renaşterii italiene - Claudio Monteverdi, creaţii ale lui Claude Debussy, J.Ph.Rameau, lucrări religioase ale compozitorilor Gheorghe Cucu, Gavriil Musicescu, Ciprin Ion, Ola Gjeilo, au fost interpretate cu sensibilitate şi profunzime de către Corul Regal.

După un început plin de simplitate, rafinament şi strălucire, generat de interpretarea lucrării debussyene Salut printemps, a urmat Triomphez, agreables fleurs, din opera "Les Indes Galantes" a compozitorului francez J.Ph.Rameau, cântate de Corului Regal, acompaniat de pianistul Vlad Gînţa, solistă fiind soprana Irina Ionescu, o voce extraordinară, o voce în care am sesizat un tip de civilizaţie culturală şi muzicală, o voce modelată de această muzică cântată, din păcate, destul de rar în spaţiul românesc. Strălucirea, acurateţea, lejeritatea vocală sunt elemente care au stat la baza unei interpretări autentice a celor două opusuri. O succesiune de două madrigale ale compozitorului Claudio Monteverdi, O, Primavera şi Io mi son giovinetta, au încheiat în aceeaşi notă profesionistă şi emoţionantă prima parte a concertului.

Trecerea la cea de-a doua parte, dedicată în exclusivitate momentului sacru al Patimilor, s-a înfăptuit prin intervenţia delicată şi sugestivă, clară şi profundă a organistului Eduard Antal cu lucrarea Prélude, din suita op.5 a compozitorului Maurice Duruflé.

Compozitorii nu-şi susţin creaţia numai prin muzică, ci apelează la arta cuvântului folosind substanţa poetică şi subiectul profund uman încercând să atingă astfel perfecţiune estetică. Muzica reuşeşte să transmită dincolo de sunet, prin sensul cuvintelor, dând înţelesuri dătătoare de speranţă şi lumină, accentuând parcă sentimentul de renaştere, traversând pasiunea cristică. Acesta este caracterul primordial al întregii desfăşurări muzicale inspirate de lucrări corale religioase, printre care: Hristos anesti, Crucii tale, Doamne Isuse Hristoase, Chinonic duminical. Aceste capodopere muzicale, modelate pe texte religioase, au fost redate expresiv, fragil uneori, suplu de cor, sub gestul sigur şi elaborat al dirijorului Andrei Stănculescu. Gestul este un simbol sugestiv atunci când întruchipează o acţiune concretă şi mai greu de surprins când se referă la un sentiment sau un gând, dincolo de corectitudinea tehnicii.

Două lucrări contemporane de mare simplitate, puritate şi nobleţe ale compozitorului norvegian Ola Gjeilo, Ubi caritas şi Ave generosa - solistă Teodora Constantinescu, au căpătat clare impulsuri neaşteptate şi o viziune cu totul personală în interpretare date de dirijorul Andrei Stănculescu. Toate acestea sunt modelate de prezenţa unei culturi şi a unei gândiri a dirijorului care discerne, alege, construieşte, contemplând de la cunoaşterea sensurilor esenţa expresiei muzicale.

Amintind de încercările multor muzicieni de a mişca sunetul în spaţiu şi cu intenţia de a plasa vocile cât mai sus, deasupra publicului, pentru ca muzica să se reverse în valuri din zona angelică a Catedralei, dirijorul conduce aproape ritualic întregul ansamblu în locul destinat de obicei orgii - lucru înfăptuit pe finalul Oratoriului "Matthäus Passion" de Bach, Wir setzen uns mit Tränen nieder, interpretat de această dată instrumental -, şi de acolo reuşeşte o revărsare de sunete într-o cascadă plăcut curgătoare urechii umane şi sufletului tulburat de întâlnirea dintre muzică şi gând prin interpretarea imnului pentru cor şi orgă, Cantate Domino de Valentino Miserachs. Faptul că un cor se pune în mişcare este o adăugire la mişcarea generală a sărbătorii sacre prin care este amintit momentul răstignirii lui Hristos venit printre oameni pentru a pătimi întocmai ca ei şi pentru ei, aducându-le în final speranţa vieţii veşnice.

Ceea ce s-a cântat în finalul concertului contribuie în mod fundamental la transformarea întregului spectacol într-un eveniment cultural şi spiritual, începutul unei suite pe care Corul Regal o va realiza mai ales prin talentul şi forţa mentorului său Andrei Stănculescu, un exponent al generaţiei sale care se afirmă în mod remarcabil, dând strălucire tuturor apariţiilor noului ansamblu.

Suntem convinşi că publicul, indiferent de confesiune şi de nivel al cunoaşterii muzicii, indiferent de vârstă se va regăsi în faţa viitoarelor reprezentaţii, în încercarea de a fi în comuniune cu sonorităţile elective ale Corului Regal.