Joe Penna, regizorul şi co-scenaristul filmului, ne azvârle direct în mijlocul acţiunii: Overgård, pilotul unui avion demult prăbuşit, se află deja într-o rutină a supravieţuirii: a transformat epava avionului în adăpost improvizat şi reuşeşte să se hrănească pescuind la copcă. Alte detalii de background nu mai avem: se "taie" direct la cursa pentru supravieţuire.
Intraţi rapid în atmosferă, începem să cunoaştem protagonistul. Profesionist care deţine cunoştinţe tehnice (ştie să citească o hartă, să calculeze traseele expuse vântului sau să prindă şi să disece peşti), Overgård poate fi chiar un veteran al aventurilor extreme: un deget lipsă la picior ne face să deducem un şir mai lung de peripeţii, din care actualul episod este doar ultimul. Astfel, vom rămâne cu senzaţia că Overgård va continua peripeţiile îşi va ispiti norocul pe mai departe, după ce filmul se va fi terminat.
Joe Penna calibrează atent dorinţa puternică de supravieţuire şi reacţiile protagonistului. Alternând între close-up-urile feţei lui Mikkelsen, în care dârzenia se amestecă cu disperarea, cu planurile generale ale întinderilor necruţătoare, Joe Penna dramatizează lupta omului cu elementele şi setează astfel tema centrală a filmului. Mizanscena este şi ea construită tot pe contrastul dintre roşul puternic al hainelor de iarnă şi albul înfiorător al gheţurilor.
În aceste condiţii limită, minimalismul interpretativ al lui Mikkelsen aproape că şochează. Overgård întâmpină fiecare lovitură cu o privire directă. Nu se lamentează, nu urlă, nu blestemă soarta potrivnică, căci Mikkelsen nu permite furiei sau disperării să îi fure personajul. Uneori stăpânirea de sine ar fi neverosimilă dacă Mikkelsen nu ar şti să pună un tremur imperceptibil al ochilor sau o aplecare lentă a frunţii acolo unde alţii ar fi inundat ecranul cu lacrimi sau strigăte.
El îşi păstrează cumpătul chiar în momentele euforice sau disperate: raţiunea domneşte cu pumn de fier asupra întregii sale fiinţe. Degerăturile sunt evaluate clinic, parcă din exterior, asemeni unui medic experimentat. Respiraţia, auzită neîntrerupt, nu îşi schimbă ritmul. Admit: uneori, poate, atunci când efortul fizic este intens, dar niciodată din cauza emoţiilor.
Astfel, Mikkelsen adoptă o strategie radical diferită de cea a lui Leonardo Di Caprio din The Revenant, un alt survival movie recent. Di Caprio, adept al celebrei metode a acţiunii fizice teoretizate de actorul rus Konstantin Stanislaviski (care presupune intrarea totală în pielea personajului, scoaterea la suprafaţă a emoţiilor profunde şi adoptarea unui stil interpretativ extrem), creează un supravieţuitor dionisiac, dominat de afecte inconştient. Ura este cea care îl ţine în viaţă şi, mai ales, cea care îi alimentează răzbunarea. Tonurile sale dominante sunt inspirate dintr-o estetică apropiată romantismului, în care umanul este definit prin dorinţă atavică şi apropiere mistică de natură, iar elementele miraculoase / incredibile reprezintă o trăsătură a naturii.
În schimb, Overgård este construit într-o manieră actoricească detaşată şi minimalistă. El corespunde cumva concepţii iluministe conform căreia omul este chemat să domine natura prin raţiune şi disciplină. Legătura concretă cu acest sistem de gândire este reprezentat de prezenţa ceasului, un simbol preferat al raţionalismului. Ceasul impune ordine într-o durată lipsită de repere naturale. El reglează rutina necesară supravieţuirii (verificarea undiţelor, întreţinerea mesajelor SOS, încercarea de a lua legătura prin unde radio cu ceilalţi), şi reprezintă o ancoră pentru raţiune. Trezeşte la realitate şi alungă reveriile potenţial distructive în durată nediferenţiată şi monocoloră a arcticii.
Aşadar, Arctic este un one man show magistral al lui Mikkelsen. Cu o naraţiune schematică, zgârcit în muzică şi dialoguri, minimalismul peliculei hipnotizează prin îndârjirea tăcută şi determinată cu care protagonistul luptă cu elementele şi cu destinul.