Avalanşa de filme de la cinematograf nu s-a domolit, dimpotrivă, "stă grămadă peste s(t)at". Dacă vi s-a aplecat de la şorici şi vreţi să vă aerisiţi la un film, aruncaţi un ochi peste rîndurile de mai jos. Dacă nu, nu.
 Joyeux Noel a fost filmat în România, fără actori români pe care să-i pierzi dacă îţi cade ceva pe jos, dar şi fără cai. Totuşi, filmul reprezintă Franţa la cursa pentru Oscaruri şi are şi o nominalizare la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin. Din partea mea, "nu se merită" să vedeţi filmul, deşi povestea adevărată din spatele lui e realmente ceva. Dar, cum ea nu s-a filmat (în 1914), nu vă rămîne decît s-o vedeţi transpusă pe ecran. Christian Carion, regizor şi scenarist, a găsit-o într-o carte. Ea nu există în manualele de istorie. În Ajunul Crăciunului anului 1914, germanii care tocmai primiseră brăduţi şi francezii plus scoţienii care-şi acordau cimpoaiele au purces la o fraternizare fără precedent, dar şi cu sancţiuni ulterioare pe linie disciplinară. Însă regizorul francez dă impresia că a vrut din start să facă un film european şi pro-UE, pentru că războiul e ceva ce trece pe plan secund, iar actorii lui nu mai sînt combatanţi, ci europeni care vorbesc limbi diferite, gîndind şi simţind europeneşte (sic).
Pe mine nu m-a impresionat deloc filmul, mai ales că începe cu trei copii - unul francez, altul german, altul scoţian - care recită poezele în faţa tablei. Cel mai mult m-a deranjat "sentimentul european". Nu cred în el, ci cred că există dragoste de oameni şi atît. Filmul degajă însă atîta "căldură umană" pe milimetru pătrat, încît devine greu de acceptat. Chiar dacă au avut loc cu adevărat, evenimentele par neverosimile, tocmai pentru că regizorul a optat pentru o montare ca de operă, gravă şi solemnă ca o missă, în loc să se piardă pentru a se regăsi în faptul comun.
 Dacă nu vă recomand Crăciun fericit decît cu sfert de gură, vă recomand în schimb cu jumătate de gură Asasinarea lui Richard Nixon de Niels Mueller, care a fost inspirat tot din realitate. Mai precis din viaţa primului om care a deturnat un avion în SUA şi care plănuia, în 1974, să îl lovească de Casa Albă pentru a-l ucide pe preşedintele Nixon. Pentru un film de debut, The Assassination of Richard Nixon are notă bună, dar tratarea subiectului e prea cuminte, prea cum ştim că se face în filmele despre oameni care se duc tot mai jos pînă la a se autodistruge. Mie Sean Penn nu-mi place tot timpul. Mi-a plăcut f. mult în The Thin Red Line şi în She's so lovely, aşa şi aşa în Mystic River. Aici mi-a plăcut tot aşa şi-aşa. Cred că dă mult mai mult atunci cînd e reţinut, ori aici e pe dinafară cu totul şi mult prea "psihologizat". Filmul urmăreşte parcursul descendent al unui agent de vînzări a cărui nebunie şi dezangajare din lumea reală sînt sporite de urmărirea, în direct, a audiţiilor din Cazul Watergate. Tarele societăţii americane nu sînt o noutate, şi Mueller nu are ambiţia de a descoperi apa caldă, dar, repet, filmul lui e prea mainstream pentru a te alege cu ceva nou din el. Şi, de altfel, de la Taxi Driver încoace, am mai învăţat şi noi cîte ceva.
 In Her Shoes e un film de familie (sic), mai bun decît cele de pe Hallmark. Cel mai mult mi-a plăcut aici nu relaţia celor două surori - una matură, avocată cu ochelari, cealaltă zgubilitică -, ci relaţia prezentului cu trecutul, pentru că relaţia perturbată a celor două are rădăcini în moartea mamei şi într-o minciună a tatălui. Dar cel mai şi cel mai mi-a plăcut Shirley MacLaine, care e adorabilă în felul în care reînnoadă într-un mod mult mai dulce, mai atenuat şi mai înţelept cu rolurile ei din Salutări de la Hollywood sau Cuvinte de alint. Shirley MacLaine e bunica fetelor şi locuieşte într-un însorit cămin de bătrînei simpatici, unde dramele sînt atenuate de prietenie şi de înţelepciunea vîrstei.
Chiar dacă scenariul nu dezvoltă eficient relaţia celor două surori, chiar dacă se serveşte de reţete, filmul e plăcut şi sensibil şi spune, în spatele şabloanelor, adevărul: nimeni nu e curat.